Revista:

Rohia: din piatra si din duh – Interviu cu Episcopul Iustin Hodea

id43_restart.jpg.jpg

Deşi am călătorit de mai multe ori prin Maramureş, nu am avut ocazia să ajung la Rohia. Bucuria întâlnirii cu un spaţiu monahal cu aură de legendă a fost ridicată la putere de „ghidul” pe care l‑am avut aici: nici mai mult nici mai puţin decât Prea Sfinţitul Iustin Hodea Sigheteanul, episcop vicar al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, fost stareţ al Rohiei şi noul ctitor al bisericii de aici. De fapt, ghidul s‑a transformat repede în gazdă pentru ca mai apoi, ca în basmele orientale, să se preschimbe în însuşi spiritul acelui loc. Rohia se „povestea” prin vocea episcopului, respira – pentru noi, oaspeţii – prin persoana sa, se personificase. Într‑atât era de contopită istoria mânăstirii cu devenirea bărbatului din faţa noastră, încât am avut sentimentul unei reale poveşti de iubire, purtată în duh şi întrupată în piatră. Un happening călugăresc cu final doar în Ceruri, căci numai acolo se va termina neasemuita încleştare între inima de carne a vlădicului Iustin şi îndărătnicia împietrită a Rohiei, asistată de aura impersonală a muntelui…
Vi se par cuvinte mari? Nu şi dacă aţi fi fost acolo, cu fiinţa străpunsă neîncetat de ţăcănitul picamerelor şi uruitul excavatoarelor care ordonează locul, îl înduhovnicesc – paradoxal! – cu şenilele. Muntele Rohiei, în frumuseţea lui însingurată, se lasă greu cucerit. Dar mai bine să urmărim împreună această lecţie de „alpinism” monahal, fără coardă şi piolet, ci numai cu arma duhului şi tăria voinţei.

‑ Stăm de vorbă cu Prea Sfinţitul Iustin Hodea chiar în chilia părintelui Nicolae Steinhardt. Cum aţi descrie, într‑un singur cuvânt, Mânăstirea Rohia?
‑ Muntele cel Sfânt.
‑ Sfânt sau sfinţit de truda călugărilor?
‑ Şi sfânt, dar şi sfinţit. Pentru că degetul lui Dumnezeu a arătat acest loc întemeietorului: „Aici, pe această stâncă, să faci mânăstire!”. Mai exact – Casă Maicii Domnului. Dumnezeu a vorbit prin fetiţa ctitorului, Anuţa. I s‑a arătat în vis această stâncă pe care s‑a ridicat prima biserică. Un munte sfânt, care în timp şi‑a sporit zestrea de sfinţenie şi care, la rândul său, a sfinţit atâţia oameni. Cum s‑au sfinţit? Dăruind viaţa şi osteneala lor.
‑ Cum a ajuns Rohia ca între mânăstirile Transilvaniei să fie atât de reprezentativă, de căutată, dar şi iubită?
‑ Pentru că este o mânăstire a poporului. E deschisă. Nu e tip cetate, e deschisă din toa­te părţile, şi mai ales deschisă spre Cer. E a tuturor. Nu există loc în mânăstire în care credincioşii să nu aibă acces. Asta e taina şi frumuseţea Rohiei!
„Cum să rămâi, mamă,
în pădurea asta?”
‑ Aţi folosit foarte des, în convorbirile noastre, cuvântul „acasă”, vorbind despre Rohia. Vă puteţi simţi acasă într‑o mânăstire mare ca aceasta?
‑ Dacă a fost numită Casa Maicii Domnului şi Maica Domnului este şi mama noastră, atunci cred că sunt îndreptăţit să spun că este ACASĂ. Şi cu atât mai mult cu cât eu sunt de la 14 ani aici. Gândiţi‑vă: aici am crescut, aici e viaţa mea. Acum, la 47 de ani, pot spune că Rohia este mama mea sufletească şi, concret, casa mea. 14 ani am trăit în satul meu, în Rozavlea, însă de peste 30 de ani sunt aici.
‑ Cum aţi ales călugăria, la doar 14 ani?
‑ Aici am ajuns cu mama mea prima oară, în 1976, la Izvorul Tămăduirii. Prea Sfinţitul Justinian venise aici, a slujit foarte frumos, dar locul a fost cel care m‑a impresionat atât de mult… Astfel încât, sub bradul acela înalt, mâncând pe iarbă, după slujbă, i‑am spus mamei că eu aici vreau să rămân. „Cum să rămâi, mamă, în pădurea asta?”, m‑a întrebat mama. Dar eu eram neclintit. După clasa a 8‑a, când am venit în vacanţa de vară, am cerut stareţului Serafim să mă primească. Foarte greu l‑am convins, că pe atunci era plin şantier. De fapt atunci, ca şi acum, călugării ortodocşi nu fac „mucegai”. Lucrează într‑una, zidesc, temeluiesc… M‑a primit pentru 2 săptămâni. De fapt, am rămas întreaga vacanţă. După ce am terminat apoi clasele a 9‑a şi a 10‑a (vacanţele tot aici mi le petreceam), am venit definitiv aici. Stareţul m‑a văzut cuminte şi silitor şi, nefiind nici prost, m‑a trimis din primul an la Seminar, la Craiova. Mitropolitul Nestor într‑un fel m‑a înfiat, m‑a închinoviat la Lainici, unde era vestitul stareţ Caliopie Georgescu.
‑ Aţi avut o chemare foarte bine aşezată în inimă…
‑ Da, dar fără vise şi vedenii. Lucid. Inima mea de copil de la ţară era atât de curată, încât am putut să găsesc în ea chemarea lui Dumnezeu, s‑o descifrez. Ceea ce astăzi începe să fie din ce în ce mai greu. Copiii sunt foarte agresaţi, e foarte multă larmă în jurul nostru şi nu se mai aud şoaptele Duhului Sfânt. Noi acum complicăm lucrurile. Bunăoară, părintele Nicolae Steinhardt spunea că ar fi dorit să aibă credinţa oamenilor simpli, care este mult mai odihnitoare. Deşi nu era preot, stătea foarte mult de vorbă cu oamenii, şi noi îngăduiam asta.
‑ Cât de mult v‑a influenţat întâlnirea cu Nicolae Steinhardt?
‑ Destul de mult. Eu sunt maramureşean şi sunt dintr‑o bucată. Aşa era şi părintele Nicolae: dintr‑o bucată. Acestea m‑au atras: corectitudinea, hotărârea. Cuvântul dat era şi împlinit. Ataşamentul şi dragostea faţă de români şi Biserica Ortodoxă nu i le poate pune nimeni la îndoială. Era de o naivitate şi copilărie cuceritoare… Deşi avea 70 de ani, era un om al tinerilor.
‑ Avea o curăţie a inimii…
‑ Avea. Era plin de voioşie şi de bucurie că a fost acceptat să facă parte dintre cei chemaţi de Hristos. „Pe mine, care sunt evreu, să mă primească Hristos… Ce cinste!”. Învăţa mereu, şi îi învăţa pe cei care se pregăteau pentru Seminar, dar şi pe copiii simpli de ţărani de jos, din sat.
La masa aristocraţiei monahale
‑ Au mai fost două persoane importante în viaţa Prea Sfinţiei voastre: părintele Serafim Man, cel care v‑a primit ca novice, şi Episcopul Justinian Chira.
‑ Părintele Serafim a fost un stareţ al timpului său – un gospodar fără cusur. Îl găseai pe şantier, laolaltă cu muncitorii. Eu încă n‑am făcut ce a făcut el…
‑ Sârguinţa edilitară de la el o moşteniţi?
‑ Experienţa. În primul rând experienţa, care e de mare ajutor. Cine nu face ucenicie la maestru, e foarte greu să devină el însuşi maestru sau… avvă. Părintelui Serafim nu‑i era greu să pună mâna pe roabă sau pe lopată. Era prezent peste tot. Asta m‑a fascinat. Aici, în acest munte, şi‑a zidit şi sufletul, dar şi o parte din viaţă. Căci s‑a îmbolnăvit grav…
‑ Fac o paranteză şi vă întreb: când se va termina şantierul la Rohia?
‑ Sincer, nu cred că se va termina vreo­dată. Tot timpul va fi ceva dacă nu de reparat, măcar de regândit. Eu le spun părinţilor tineri, care sunt ucenicii mei astăzi: „În vreo 20‑25 de ani puteţi pune Rohia în rânduială”. Dacă la capitolul prestigiu stă la masa aristocraţiei monahale, laolaltă cu marile mânăstiri, ­atunci va sta cu capul sus şi la nivelul valorii con­strucţiei şi al sistematizării spaţiului.
‑ Este o ambiţie călugărească sau o dorinţă duhovnicească?
‑ Este o datorie! Tot ce am frumos şi bun şi sfânt, dragostea mea faţă de Biserică, sinceritatea faţă de oameni, loialitatea faţă spa­ţiul ortodox şi sufletul românesc, toate le datorez Rohiei. Am avut sădite aceste va­lori şi în sufletul meu, dar aici le‑am cultivat. Toţi am primit talanţi, dar nu toţi îi înmulţim. Spune foarte frumos Patriarhul nostru: „Cu toţii avem talanţi, unii mai mulţi, alţii mai puţini. Însă nu toţi suntem la fel de harnici să lucrăm cu ei”.
‑ Sunteţi mulţumit cu ce aţi făcut faţă de Rohia, până acum?
‑ Absolut. Sigur că aş vrea ca în intensitatea spiritualităţii să fie egală cu un aşezământ din Athos. Dar să nu uităm că mânăstirile noastre din Ardeal sunt mânăstiri misionare şi se găsesc într‑o relaţie deosebită cu preoţii şi cu credincioşii. Nu există, ca în alte părţi, conflict între mânăstire şi parohie.
Şcoala de a spune lucrurilor pe nume
‑ În persoana dvs, în procente, cât este călugăr, cât este ierarh?
‑ Sunt 100% călugăr, dar ştiu să fiu ie­rarh când trebuie. Nu sunt complexat de faptul că sunt monah, ci transform această calitate într‑o demnitate. Şi nu pentru mine, ci pentru Biserica mea şi pentru poporul meu. Biserica trebuie servită cu demnitate, şi atunci îl las pe monahul din mine… Vedeţi, acasă la mine pot să mănânc foarte sumar, să fiu îmbrăcat modest, nu am nici un fel de capricii. Dar când trebuie să slujesc Biserica, atunci intră în scenă demnitatea. Care nu e nici măcar a ta, ci a Celui Care ţi‑a încredinţat‑o.
‑ Se pare că sunteţi suflet pereche cu Maramureşul…
‑ De la vârsta de 23 de ani sunt asumat în monahism, de când am devenit şi preot. Astfel, am vorbit tot timpul poporului. Am o comunicare absolut reală şi totală cu credincioşii. Rohia este şcoala de a spune lucrurile fireşti, normale, dar şi esenţiale. Am învăţat să mă adresez sufletului oamenilor.
‑ Dar invers, cum se realizează comunicarea?
‑ Îi simt că sunt exact ca şi mine, iar ei simt că trăiesc ceea ce spun.
Un zid de cărţi
‑ Să ne întoarcem la cealaltă persoană importantă din viaţa Prea Sfinţiei voastre: Episcopul Justinian.
‑ Prea Sfinţitul Justinian Chira este pă­rin­tele monahilor din eparhia noastră. Rohia îi datorează cel puţin în mod egal existenţa ca şi preotului Nicolae Gherman – ctitorul de început. Dacă Prea Sfinţitul Justinian (fiind stareţ la vremea aceea) ar fi cedat ispitei de a părăsi locul după 1959, când au fost alungaţi toţi călugării, probabil că Rohia nu ar mai fi fost. A rezistat presiunilor enorme, spunând: „Nu voi sunteţi cei care puteţi să‑mi spuneţi să plec, ci numai autoritatea episcopală de la Cluj!”. După trecerea valului de ostilita­te, locul nu a rămas pustiu. Atunci Prea Sfin­ţi­tul Justinian, stareţ fiind în continuare, înţe­legând că regimul acela odios va dura, a zis că‑şi va face datoria intrând în fiecare zi în biserică, chiar dacă nefăcând Sfânta Liturghie, dar măcar slujba. Şi în mânăstire, singur fiind, a început să ctitorească biblioteca, gândindu‑se că orice regim, cât de ateu ar fi, va da înapoi în faţa cărţilor…
‑ A ridicat un zid de cărţi, care să oprească agre­siunea.
‑ Plus că a iubit foarte mult cartea. După un timp, a ridicat unele construcţii pe care le‑a continuat părintele Serafim, ca stareţ. M‑a influenţat foarte mult statura morală a acestui om. Vedeţi, noi suntem o familie, deşi sunt mai mic cu exact 40 de ani ca dânsul. Am tras amândoi la jugul episcopiei, în mod egal, deşi responsabilităţile mai mari la dânsul au fost. Sunt 13 ani de înţelegere perfectă… Gândim lucrurile la fel, pentru ca să nu sufere Biserica, credinţa şi unitatea ei. Suntem şi ne purtăm ca nişte oameni responsabili.
(Va urma)