Revista:

Arta crestina

id120_1.jpg.jpg

În ziua de 20 ianuarie a anului 842, împăratul Teofil (829-842) se stingea în mod neaşteptat, la nici 30 de ani împliniţi. Moartea sa survenită în urma unei severe dizenterii, punea capăt unei domnii scurte, dar marcate de persecuţii cumplite împotriva celor care cinsteau sfintele icoa­ne. Cei care au avut de suferit cel mai mult au fost monahii. În decursul a peste 10 ani temniţele din Constantinopol şi din preajma lui au devenit veritabile mânăstiri, având ca „vieţuitori” mărturisitori ortodocşi precum: Metodie (viitorul patriarh), Eftimie de Sardes, Mihail Sincelul şi mulţi alţii. De torturi şi mai teribile au avut parte trei monahi din mânăstirea avraamiţilor din capitală, care şi-au dat duhul în urma bătăilor primite, fraţii Teodor şi Teofan Graptul pe ale căror frunţi au fost înscrise cu fierul roşu versuri iconoclaste sau Lazăr zugravul ale cărui palme au fost arse spre a nu mai putea picta icoane. Considerându-se unealta Proniei divine în lupta de „stârpire a idolatriei”, iconoclastul Teofil a emis două edicte ce prevedeau pedepse aspre îm­potriva iconofililor (831), respectiv dis­tru­gerea sfintelor icoane (838). În 838 l-a numit ca patriarh de Constantinopol pe Ioan VII Gramaticul (838-843), monah erudit şi fostul său preceptor şi totodată un înverşunat luptător împotriva cultului icoanelor. Poreclit în derâdere de către ortodocşi Iannes magicianul sau Hylilas (din ebr. Heylel-Lucifer, cf. Is. 14, 12), acesta a prezidat un Sinod în Biserica Vlaherne, în care s-a aruncat anatema asupra tuturor celor ce venerează sfintele icoane. Deşi a căpătat amploare după 839, prigoana iconoclastă a luat brusc sfârşit o dată cu moartea împăratului eretic.
Imediat s-a instituit o regenţă în nu­me­le moştenitorului tronului, Mihail III (842-867), în vârstă de numai doi ani, formată din împărăteasa văduvă Teodora, fraţii ei Bardas şi Petronas şi Teoctist, logothetul dromului. Deoarece toţi aceştia nutreau sentimente iconofile, au început demersurile privind restabilirea cultului sfintelor icoane. Mărturisitorii ortodocşi au fost rechemaţi din exil şi după ce au avut o întrevedere pregătitoare cu împărăteasa, aceasta a convocat pe 4 martie 843 un Sinod în Palatul Kanikleion (sediul Cancelariei imperiale) din Constantinopol. El reunea reprezentanţii puterii, clerului (printre ei numeroşi iconoclaşti) şi ai monahismului şi a repus în vigoare hotărârile Sinodului VII Ecumenic (787) cu privire la venerarea icoanelor. Patriarhul eretic Ioan Gramaticul a fost depus în absenţă şi înlocuit cu monahul mărturisitor Metodie, la cererea Curţii. Deşi Sinodul a aruncat anatema asu­pra iconoclaştilor, totuşi el a fost unul al reconcilierii, epurarea clerului survenind puţin mai târziu.
Dreptcredincioasa Teodora, fidelă memo­riei defunctului ei soţ, a cerut sinodalilor să-l cruţe pe acesta de anatemă şi să facă rugăciuni fierbinţi pentru iertarea sa, pretinzând că pe patul de moarte s-a închinat sfintelor icoane, căindu-se de greşelile sale. În săptămâna următoare Sinodului, prima a Postului Mare, patriarhul împreună cu clerul şi poporul au făcut privegheri de toată noaptea, iar în zorii zilei de vineri, atât acesta, cât şi împărăteasa au primit înştiinţare în vis că Dumnezeu l-a iertat pe Teofil. Milostivirea divină s-a făcut cunoscută şi printr-o minune. Din tomosul sigilat şi depus pe Sf. Masă din Marea Biserică Sf. Sofia, conţinând numele tuturor iconoclaştilor anatematizaţi, o mână nevăzută ştersese numele împăratului. Noaptea de sâmbătă spre duminică a fost petrecută din nou în priveghere în Biserica Vlaherne, iar în zorii zilei de duminică 11 martie, patriarhul Metodie împreună cu clerul şi poporul au pornit în procesiune spre Biserica Sf. Sofia. Lor li s-a alăturat şi împărăteasa Teodora cu fiul ei Mihail. „Şi după ce au continuat cu o rugăciune fierbinte, rostind cu căinţă şi cu multe lacrimi şi suspine: «Doamne, miluieşte!»”, au sosit în Marea Biserică, unde s-a desfăşurat Liturghia festivă, în cadrul căreia Metodie a fost întronizat ca patriarh şi au fost proclamate solemn deciziile Sinodului din 4 martie. Cu acest prilej, prin decizia comună a împărătesei şi a patriarhului, s-a instituit Duminica Ortodoxiei, cu prăznuirea anuală în prima duminică a Postului Mare. Ceremonia s-a încheiat prin oferirea unui banchet oficial la Palat, demnitarilor statului şi reprezentanţilor clerului.
În anul următor, sau la scurt timp după eve­nimentele din 843, Biserica constan­ti­no­politană a compus un text special rânduit a fi citit în această Duminică, intitulat Sino­diconul Ortodoxiei. Secţiunea originară, referitoare la venerarea sfintelor icoane, a fost extinsă ulterior prin inserarea de noi articole (aclamaţii şi anateme) referitoare la anumite dispute de natură hristologică (sec. 11-12) sau la învăţătura Sf. Grigorie Palama şi a Sinodului din 1351 despre energiile necreate (sec. 14). În faza sa primară (sec. 9-10), lectura Sinodiconului se făcea în timpul Sf. Liturghii, între „Sfinte Dumnezeule” şi pericopa din Apostol. Mai târziu, când textul s-a dezvoltat în lungime şi importanţă, lectura sa se făcea la finalul Utreniei, fiind precedată de o procesiune în care se purtau lumânări, Sf. Cruce şi Sf. Icoane şi în timpul căreia se cânta Canonul Sinodiconului, atribuit patriarhului Metodie. Sinodiconul era citit din amvon, de către chartofilax (în catedrale) sau citeţ (în bisericile de mânăstire) ori de un diacon, având aceleaşi formule de introducere ca şi Evanghelia. În tot acest timp împăratul stătea în picioare, iar poporul răspundea cu exclamaţii de tipul „Anatema să fie!” sau „Veşnică fie memoria!”.