Revista:

Gavril Moroşan – Întoarcerea în cer

id118_5.jpg.jpg

În luna februarie a acestui an, pictorul Gavril Moroşan din Bucovina a plecat la Domnul, să‑I ducă mărturia unei vieţi închinate Ortodoxiei. Iconarii de altădată îi înfăţişau pe ctitori în genunchi, purtând pe palme locaşul sfânt, dăruit Tronului Ceresc. Gavril Moroşan a pus la picioarele Domnului – încă din timpul vieţii – lucrul cel mai de preţ, inima, cu care a izvodit râuri de culoare şi lumină harică.

 

Gavril Moroşan s‑a născut la 23 septembrie 1939, la Bucşoaia, lângă Humor, fiind al 5‑lea din cei 9 copii ai lui Dumitru şi Matroana. Sora sa cea mai mare s‑a făcut maică, vieţuind şi azi la  Sf. Mânăstire Moldoviţa; penultimul dintre fraţi, Nicolae, este preot, iar el şi Mihai au devenit pictori bisericeşti. Numele lor rămâne în pisaniile bisericilor din Liban, Siria, Cipru, Iordania, Grecia, Anglia, Germania, Canada, America ori  România, acolo unde li s‑a rânduit de sus să facă văzută lumea nevăzută a dumnezeirii.
Spun Părinţii că inainte de a se naşte omul, sufletul său vede slava cerească. Şi de aceea, când se sălăşluieşte în trup, poartă în el dorul după cele văzute tainic şi vădite în umbra frumuseţilor  pământeşti. Darul acesta dumnezeiesc este sădit în sufletul tuturor oamenilor. Se arată  însă viu şi lucrător doar în măsura în care trăirea înseamnă rugăciune şi nădejde. Aceste două calităţi, dublate de o viaţă morală strâns legată de rânduielile bisericeşti, l‑au ajutat pe Gavril Moroşan să ducă la bun sfârşit – alături de fratele său, Mihai – pictarea fiecărei biserici. Că cei doi iconari cu nume de arhangheli lucrau de multe ori postind aspru, că‑şi smereau darul cu prezenţa tăcuta şi cuviincioasă în mijlocul obştii, că trăiau sub ascultarea Arhiereului şi într‑o permanentă legătură cu preotul locului, “pentru a nu greşi şi a face o erezie în Sfânta Biserică”, sunt fără doar şi poate lucruri de taină, pe care îngerul păzitor le‑a purtat înaintea lui Dumnezeu. Deşi se aflau pe schelă, în biserică, rânduiala slujbelor îşi urma cursul firesc, încât “toate se învăluiau într‑o pace tainică, greu de înfăţişat în cuvinte”, mărturiseşte Mihai Moroşan. Şi adaugă: “Fratele meu era mâna mea cea dreaptă. Ne‑am completat reciproc, am fost mereu pe acelaşi ton, am mers totdeauna piramidal în privinţa lucrului şi am avut mereu în minte cuvintele Sf. Ioan Damaschinul: Pictorul este cel ce pune pe icoană lumea nevăzută, făcută văzută, pentru a înţelege dumnezeirea”.
Ca un răspuns duhovnicesc la aceste capete de trăire filocalică, Sfinţia‑Sa, Stareţul Putnei, îl considera pe Gavril Moroşan ca făcând parte din obştea mânăstirii. Deşi om venit din lume şi trăind după rânduiala  firească a unui soţ şi tată plin de drag şi grijă, el s‑a închinoviat sufleteşte în mânăstirea Ierusalimului românesc, Putna Slăvitului Ştefan. Cumpătarea în orice împrejurare, vorba aşezată şi calmă, dragostea ocrotitoa­re pentru familie şi, mai cu seamă, liniştea smerită în care a primit verdictul bolii, iată numai câteva din trăsăturile acestui om deosebit. S‑a îngrijit cu atenţie de toate, începând cu rostul copiilor; şi‑a pus în rânduială chiar şi locul de odihnă. Nu a neglijat nimic din ce lăsa în urmă şi trebuia să se întâmple, şi câte i‑au stat în putinţă, pe toa­te le‑a cumpănit cu înţelepciune şi linişte. Părinţii Putnei îl asemuiau în inima lor cu ciobanul Mioriţei. Când a aflat diagnosticul fără ocolişuri, “Pictorul cel cu har”, cum l‑a numit înlăcrimat ÎPS Pimen, a făcut mai întâi rugăciune la icoana Maicii Preacurate: “Să nu fie ultimele zile în dureri cumplite”. Şi Maica Domnului l‑a ascultat cu grăbire; de unde i se preziseseră doar încă două luni de viaţă, s‑a învrednicit de aproape încă doi ani, veghind la toate cele pe care le voia încheiate cum se cuvine. Numai de lucrat nu a mai putut lucra; venea doar şi privea cum înaintează pictura şi cât înfloreşte Putna după dorul şi sufletul său.
“Pictura care o facem noi – mărturiseşte astăzi Mihai Moroşan – este o mărturie vie pentru cât timp va vrea Dumnezeu. Toţi care vin în Biserică se bucură de chipul Mântuitorului, al Maicii Domnului, al îngerilor… Lumea vine să se închine şi fiecare ia o părticică de lumină”. Deşi e de‑acum singur în faţa culorilor gata să devină frumuseţe vie, Mihai vorbeşte numai la timpul prezent şi niciodată altfel decât despre “noi”. Ştie că Gavril, pictorul de sfinţi şi fratele lui drag, este  tainic prezent şi azi lângă dânsul, luminat de bucuria cea neînserată.
În ultima săptămână, când speranţele familiei nu mai aveau contur, pictura din mânăstire ajunsese la baza de jos; acolo încep horbotele cele subţiri, care cad în falduri măsurate. Numai că în mânăstirea cea din cer, Maica Domnului hotărâse să mai adauge ceva. Văzându‑şi fratele tot mai slab şi topit de putere, Părintele Nicolae a avut o străfulgerare de gând, mărturisindu‑şi: “Dumnezeu îl aşteaptă pe Gabi de Ziua Învierii [duminica]”. În dimineaţa acelei zile, Mihai, care stătuse mult alături de Gavril, l‑a întrebat cu blândeţe: “Gabi, vrei ceva? Spune‑mi, ce să‑ţi fac?”. “Du‑te la biserică şi te roagă”, a fost răspunsul. Părintele Nicolae slujea deja Sfânta Liturghie, întors în sine, cu durere plânsă de frate şi nădejde împărătească de preot. Când a ajuns la pomenirea celor adormiţi, inima i‑a şoptit ”Gavril”; s‑a scuturat repede de gândul rece şi nu a voit să‑l primească. Dar era atât de adevărat… În aceeaşi clipă, toată Sfânta Mânăstire Putna cânta “Tatăl nostru”… Cu lacrimi…
Când îşi simt sfârşitul aproape, părinţii călugări îi roagă pe cei îmbunătăţiţi, plecaţi la Domnul, să se întoarcă lângă îngerul păzitor, ca să le fie de ajutor la plecarea sufletului. Gavril Moroşan ştia, după învăţătura Avvei Arsenie de la ţărmul mării, că, o dată ajuns la capătul vieţii, este un drumeţ care merge mai departe: sufletul. Şi pentru acesta, i‑a chemat de ajutor pe Maica Domnului şi pe sfinţii îngeri.