Revista:

Kosovo : Ierusalimul sarbilor

id115_2.jpg.jpg

Kosovo a fost, este şi va rămâne Ierusalimul sârbilor. Este locul cu cea mai mare densitate de biserici creştine de pe pământ! Aproape 1400 de biserici şi mânăstiri ortodoxe seculare au păstrat aici credinţa cea dreaptă a sârbilor în faţa musulmanilor otomani, care, dacă n‑au putut distruge creştinismul, au reuşit în schimb să‑i islamizeze pe albanezi. Biserica Ortodoxă Sârbă deţine 70% din pământurile Kosovo şi Metohia, însă doar în cărţile funciare, pentru că statul comunist i le‑a răpit în totalitate, restituirea nefăcându‑se nici până astăzi. Acum, când mai marii lumii au decis să smulgă inima Serbiei, e o datorie să ne amintim istoria acestei răni deschise…

 

Leagănul Vechii Serbii acoperă o suprafaţă de 10.800 km pătraţi şi este alcătuit de fapt din două provincii: Kosovo şi Metohia (ţinutul monahal, me­toh), reprezentând cea mai mare vale sâr­bească, străjuită de munţi înalţi de peste 2000 de metri (Mal Korab 2.700 m), care o separă de Albania, Muntenegru şi Macedonia, dar şi cea mai importantă rezervă minieră (cărbunele existent ar ajunge Serbiei pentru 600 de ani!). Kos înseamnă în slava veche „mierlă” şi ţinutul mierlelor a fost mereu ţinta disputelor între sârbi şi albanezi. Ko­so­vo Polije (Câmpia Mierlei) i‑a fost fatală însă despotului Lazăr Hrebeljanovici şi sultanului Murad, chiar şi asasinului aces­tuia, Miloş Obilici (sau Milos Kopiliqui, cum îi spun albanezii ce şi‑l revendică), în lup­ta din 28 iunie 1389. Atunci 70.000 de sârbi (împotriva a 140.000 de turci) au oprit pentru o vreme înaintarea Porţii otomane în Europa, iar eroismul lor a devenit mândrie şi legendă naţională.
Cu mai bine de două secole înainte, Şte­fan Nemanja (1166‑1196) instaura, în 1170, propria dinastie, iar unul din cei trei fii ai săi, tot Ştefan, a reuşit să devină primul rege al Serbiei (constituită chiar pe nucleul Zeta, Raska, Metohia, Kosovo), în 1217. Doi ani mai târziu, celălalt fiu al său, Rastko, viitorul Sfânt Sava, aducea şi re­cunoaşterea autocefaliei Bisericii Sârbe, Ser­bia obţinându‑şi ambele forme de in­de­pendenţă: statală şi religioasă. Cu el (înainte de a se călugări în Sf. Munte sub numele de Simeon, la mânăstirea de el întemeiată, Hiliandaru) s‑au început a se zidi mânăstiri în Kosovo şi, până la apogeul Serbiei, sub ţarul Ştefan Duşan (1331‑1355), apăruseră nestematele ortodoxe de la Pec – 1250, Gra­cea­niţa – 1321, Decani – 1327.  În secolele 13‑14, Kosovo era inima Serbiei, atât din punct de vedere militar (muntele Sar, cu prin­cipala cetate Pauni, fiind centrul politic al regilor sârbi), cât şi religios (regele Şte­fan Milutin zidind, înainte de Graceaniţa, mânăstirea Ljeviska, la Prizren, în 1307, mul­ţumind astfel lui Dumnezeu pentru că l‑a ajutat să scape de tătarii ce invadaseră ţara până la Peci, în 1291). În 1459 însă, după bătălia de la Smederevo, istoria Serbiei intră într‑o paranteză de patru secole, fiind cucerită de Imperiul otoman (Kosovo, Zeta şi o parte din Bosnia vor mai rezista până în 1496). Acum este momentul când se produce prima „marea migraţie sârbă”. Înalta Poartă a favorizat colonizarea kosovară cu albanezii ce adoptaseră religia Islamului şi deveniseră mercenarii Înaltei Porţi. A doua mare emigrare a avut loc în 1690, în timpul războiului austro‑turc din 1683‑1699, când, în urma preluării Kosovoului de către otomani, patriarhul de Peci, Arsenie III Carnojevici şi 37.000 de familii de sârbi şi‑au părăsit ţinuturile istorice, mutându‑se mai la nord, preferând stăpânirea catolică austriacă în locul celei musulmane. Kosovo devenind subpopulat, stăpânirea otomană a apelat din nou la albanezi, care au luat pământurile şi casele sârbilor plecaţi în pribegie. Abia după primul război balcanic, din 1912, aceştia au putut să reintre în Priştina, dar numai până în anii primului război mondial, pentru că Albania, aliată cu Austro‑Ungaria, a înfrânt Serbia şi a trecut la purificare etnică în Kosovo. Peste 100.000 de sârbi şi‑au părăsit din nou casele, migrând spre nord până la ter­minarea războiului, când, prin tratatele de pace din 1920, se constituia o monarhie con­stituţională cu două provincii autonome: Kosovo şi Voivodina. Aşadar Europa recunoş­tea din nou Kosovo ca parte a Serbiei! În acel moment Iugoslavia avea aproximativ 400.000 de albanezi, la o populaţie de 12 milioane de locuitori. În 1929 în Kosovo trăiau 61% sârbi, 33% albanezi şi 6% alte etnii. În timpul celui de‑al doilea război mondial, Germania a atacat Iugoslavia pe 6 aprilie 1941, cucerind‑o pe 17 aprilie, însă a avut de înfruntat două mişcări de rezistenţă: una, monarhistă, a „cetnicilor” generalului Drajen Mihailovici; cealaltă, comunistă, a partizanilor lui Iosip Broz Tito. Croaţia s‑a proclamat „stat naţional fascist” şi s‑a aliat cu Germania, iar Slovenia şi Muntenegru au fost anexate de Italia. O mare parte din Kosovo a fost ocupată de Albania, aliata Germaniei. 100.000 de musulmani albanezi au populat din nou provincia. Miliţia albaneză „Vulnetari” şi unităţile SS „Skanderbeg” au masacrat circa 40.000 de sârbi, peste 100.000 emigrând forţat. La finele războiului, ruşii au lichidat mişcarea cetnicilor şi l‑au impus pe Tito şi regimul său comunist, care a acordat autonomie provinciei Kosovo, dar n‑a mai permis niciodată sârbilor să se întoarcă la casele lor!  Asta a făcut ca în 1961 procentul sârbilor să se reducă la 27% în Kosovo şi Metohia, iar al albanezilor să crească la 67%, iar între 1968 şi 1988 să plece 220.000 de sârbi şi muntenegreni din 700 sate kosovare! În total, în ultimii 40 de ani, au plecat siliţi de terorismul demografic albanez, peste 400.000 de sârbi din Kosovo. Este păcat însă şi de distrugerile culturale provocate. În 1999, albanezii au distrus şi vandalizat 140 de aşezăminte ortodoxe! Într‑o singură zi, pe 17 martie 2004, UCK‑ul albanez a distrus 34 de lăcaşuri de cult!
Cinste monahilor sârbi de la Mânăstirea Deceani, care în mijlocul acestor atrocităţi au găsit puterea de a adăposti atât refugiaţi sârbi, cât şi albanezi, prinşi în vâltoarea războiului!