Revista:

La Horezu, cu Maica Melania

id124_1.jpg.jpg

Nu mai ştiu cum ne-am cunoscut. Ţin minte doar că m-a izbit asemănarea cu “mămăiţa”, bunica din partea mamei. În copilărie, mă legasem foarte tare de ea, fiindcă ea mă crescuse până pe la 5-6 ani. Ea mă dusese prima oară la biserică şi mă făcuse să iubesc acest spaţiu al rugăciunii. Maica Melania e exact aşa cum era mămăiţa în ultimii ani ai vieţii: plină de blândeţe, de compasiune, de înţelegere, de căldură…
“Viaţa e o luptă permanentă, crâncenă. Numai cine luptă câştigă. Deci, ca să câştigăm, trebuie să luptăm”, îmi spune. Şi Maica Melania e un exemplu viu de luptă. Cu suferinţa, cu boala, cu bătrâneţea. Dar lumina de pe chip îi vine din interior, din depăşirea acestor neputinţe. E semnul credinţei în puterea nemăsurată a iubirii. Pentru Dumnezeu şi pentru semeni.

 

Maica Melania are 86 de ani şi e sufe­rindă. O dor tare picioarele şi se mişcă greu. Merge încet, fiecare pas o doare. Dar nu se plânge. Şi-a asumat su­ferinţa. Are o filosofie de viaţă simplă, dar adâncă, cu rădăcini în spiritualitatea profundă a poporului nostru, pentru care totul este supus voii lui Dumnezeu şi nimic nu are loc fără cunoştinţa Lui. Chiar şi necazurile ne sunt date spre înţelepţirea noastră. “Dacă Dumnezeu mi-a dat durerea aceasta, trebuie s-o duc. Fiecare avem o cruce de dus…”
A venit în mânăstire la 14 ani, pentru că a simţit aici “o putere dumnezeiască”. Ascultând  o cântare care “se făcea pe la troiţe şi pe la biserici”, şi-a zis: “Dacă aici, pe pământ, e aşa frumos când se cântă cântări bisericeşti, în cer cum o fi?!”. Şi a ales cărarea cea strâmtă. Apoi, de-a lungul vieţii, a fost mult încercată de Dumnezeu. Dar a simţit şi “purtarea Lui de grijă”. A trebuit să părăsească mânăstirea, în urma decretului din 1958, şi a lucrat într-o fabrică, în condiţii foarte grele. “Am tânjit foar­te mult. Plângeam şi pe stradă. O dată, după serviciul de noapte, am intrat într-o biserică catolică, unde nu era catapeteasmă ca la noi, la ortodocşi. M-am aşezat în genunchi şi m‑am rugat. Nu ştiu cât timp am stat acolo, eram foar­te obosită, dar după ce m-am rugat, ochii mi-au căzut pe Mântuitorul răstignit pe cruce. Şi dacă L-am văzut, mi-am zis: Doamne, dacă Tu eşti Dumnezeu şi ai răbdat atât pentru păcatele noastre, eu cum să nu rabd pentru ale mele? A fost foarte dureros, L-am văzut pe Mântuitorul răstignit şi parcă vedeam sângele curgând…şi m-am trezit. De-atunci nu prea am mai plâns”.
Apoi, s-a întors. Împlinea 27 de ani de călugărie, la 27 august. “Am venit să-mi serbez ziua de călugărie şi mi-am făcut şi puţină învoire de la serviciu. Ajunsă în mânăstire, i‑am cerut maicii să-mi dea să lucrez ceva. M‑a trimis în biserică să fac curăţenie. Am şters praful, am aprins candelele şi m-am rugat. Şi rugându-mă, m-am gândit: «Doamne, de ce tot rătăcesc eu pe marea aceasta a vieţii?». De ce nu vin la locul meu? M-am întâlnit cu maica contabilă, i-am spus că îmi doresc să revin la mânăstire Apoi, m-am întâlnit cu Maica Stareţă, Maica Mihaela. Ea mi-a propus să fac o cerere. Atunci am simţit cu adevărat purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Totul a curs, n-am mai avut nicio piedică.”
Întoarsă la mânăstire, a primit ascultarea de econom. Apoi a devenit stareţă la Govora, iar “acolo era o situaţie de nedescris. După cutremur, a fost mult de muncă. Nu era apă în mânăstire, doar la poartă era o cişmea. Prima realizare a fost să aduc apă în casă, să fac baie, canalizare. Apoi, am acoperit biserica, fiindcă ploua înăuntru. Am făcut o scară de piatră. Toate au fost realizate cu contribuţia Preasfinţitului Iosif. Am făcut şi grajd, şi primăria m-a amendat că pusesem tablă de aluminiu pe acoperişul grajdului. Era interzis, pentru că nu prea se găseau materiale şi era considerată o risipă. Ispite au fost, deci, destule. Dar Maica Domnului cu aripi m-a ajutat mereu…”
Apoi, s-a întors la Horezu, fiindcă aici crescuse şi n-ar fi putut să trăiască prea mult timp departe de acel loc. Acum, priveşte în urmă cu nostalgie. Viaţa de acum e diferită de cea de pe vremuri. Altădată era mult de muncă. “Munceam mult. Am fost o generaţie de sacrificiu. Iarna, de exemplu, mergeam să spargem gheaţa pentru moară. Aveam o moară aici, din­colo de biserică, şi îngheţa iarna. Mergeam cu prăjinile să o spargem, şi veneam cu hainele ca scoarţa, ca lemnul. Pe când acum… Dacă ne udăm puţin la picioare, nu mai avem curaj să mergem mai departe. Vara, mergeam la o moşie aflată la 14 km de aici. Ne duceam cu sapa în spate şi cu păturica în cap. Ne culcam pe jos, pe câmp, că nu aveam casă acolo. Munceam mult, altădată. Dar mergeau maicile cu mine, nu voiau să meargă fără mine, că ziceau că totdeauna ne trimitea Maica Domnului câte o maşină în drum spre locul acela. Astăzi, maicile lucrează în ateliere de pictură, de covoare, de croitorie. E o muncă mai uşoară”.
Astăzi măicuţa are şi ucenice. Sunt mul­te care vin să-i ceară câte un sfat, să le povăţuiască… E ca o mamă pentru ele. Unele sunt bolnave, nu mai vin cum veneau altădată, “sănătoase şi bune de muncă”. Le povăţuieşte cu răbdare, le învaţă “cum să stea la biserică, la ce momente să se coboare din strană şi să stea sfios când începe Sf. Liturghie. Când să cânte la Maica Domnului, când iese părintele cu Sfânta Cruce”. Le sfătuieşte totodată să citească psaltirea. “Psaltirea să nu stea din citit cum nu stă soarele din mers” . Dar cel mai mult – se roagă pentru ele.
Despre puterea rugăciunii nu are nici o îndoială. “Trebuie să ne rugăm mereu. Sau cel puţin să ne ridicăm mintea la Dumnezeu. Definiţia rugăciunii asta este: o permanentă legătură între noi şi Dumnezeu. Dacă ne gândim la patimile Mântuitorului, cred că nu mai putem face altceva. Trebuie să ne doară că Mântuitorul a răbdat răstignire pentru păcatele noastre. Dumnezeu nu ne cere tuturor acelaşi efort. Mântuitorul i-a răspuns mamei fiilor lui Zevedei, care îi cerea ca un copil de‑al ei să stea de-a dreapta şi unul de-a stânga. Mântuitorul i-a răspuns că ei nu pot bea paharul pe care îl bea El…”
“Deci toţi suntem scrişi acolo, şi toţi avem o rânduială. Dumnezeu ne poartă de grijă şi ne dă fiecăruia câte un dar. Nu ne dă tuturor la fel, dar ne dă fiecăruia unul, pentru a ne putea câştiga existenţa. Pentru că dacă am fi toţi la fel, n-am mai avea nevoie unii de alţii. Ne completăm reciproc. Cei care îşi dau seama că nu sunt darurile lor, ci sunt daruri de la Dumnezeu, Îi mulţumesc Lui. Dar sunt mulţi cei care nu ştiu să-I mulţumească. Atunci când se zămisleşte un prunc în pântecele mamei lui, Dumnezeu îi dă darurile, îi dă pâinea în mână”. Deci talantul nu trebuie îngropat, ci făcut să sporească. “Ştiu o mamă care a fost tentată să avorteze copilul. Până la urmă l-a lăsat, şi copilul a devenit mai târziu preot. Ce mare păcat ar fi făcut!”.
Maica nu mai cere prea multe de la Dumnezeu. Să-i dea doar “chip de pocăinţă şi mântuire” . E conştientă că singură nu se poate mântui, că e prea mică. “Dar milostivirea lui Dumnezeu, dacă intervine, ne poate mântui şi duce în partea celor drepţi”.
Dar mântuirea vine prin suferinţă. “Noi ne supărăm, de multe ori, pentru lucruri mici: «Vai , ce mi s-a întâmplat…!». Ne rugăm cel mai mult să scăpăm de suferinţă. Şi Dumnezeu ne scapă din toate necazurile. El vine cu milostivirea Lui şi ne dă ce ştie El că ne trebuie”.