Revista:

Mânăstirea Cuviosului Gherasim de la Iordan

id127_1.jpg.jpg

Sfântul şi marele Cu­vi­os Gherasim s-a năs­cut în părţile Lichiei, în sudul Asiei Mici şi a îm­brăţişat viaţa monahală din tinereţe, petrecând la în­ceput în pustia Tebaidei din Egipt. Despre buna sa vieţuire acolo nu ştim prea multe, însă ştim că după o vreme a revenit acasă, în Lichia, pentru ca de acolo să plece spre Palestina, unde a şi ajuns “pe la sfârşitul domniei împăratului bizantin Teodosie cel Tânăr” (408-450).
După cel de-al patrulea Sinod Ecumenic, ţinut la Calcedon în anul 451, s‑au ridicat unii eretici care s-au opus învăţăturilor Sfinţilor Părinţi şi şi-au fă­­cut prozeliţi în toată Palestina, alungând chiar din scaun pe binecredinciosul pa­triarh de atunci al Ierusa­limului, Iuvenalie. Între aceşti prozeliţi s-a numărat la început şi Cuviosul Gherasim care însă, căutând sfat la Sfântul Eftimie cel Mare, şi-a dat seama de greşala sa şi “degrabă a revenit la dreap­ta credinţă”. Când isto­­riseşte viaţa Cuviosului Efti­mie cel Mare, Chiril al Ierusalimului, ne spune: Cu­viosul Gherasim, “biru­ind şi gonind pe diavolii cei nevăzuţi, a fost împiedicat şi amăgit de diavolii cei văzuţi, adică de eretici, că a căzut în eresul lui Eutihie. Şi, auzind el de Cuviosul Eftimie, de a cărui slavă a faptelor bune se dusese vestea la urechile tuturor, a mers la el, în pustia ce se numeşte Ruva şi, văzându-l, mult s-a folosit, sălăşluindu-se împreună cu dânsul multă vreme, ascultând cuvintele cele folosi­toare ale limbii lui celei izvorâtoare de miere. Şi, îndestulându-se de învăţatura lui, pentru dreapta credinţă, a lepădat vătămarea cea ere­tică şi s-a întors la dreapta credinţă, căindu-se foar­te de înşelăciunea sa de mai înainte”.
Sfântul Gherasim s-a aşe­zat, aşadar, în pustia Ior­­danului, nu departe de ora­şul Ierihon şi de râul Ior­dan, şi a întemeiat acolo o mânăstire cu viaţă de obşte pentru începători. În afara mânăstirii, în pustie, erau însă mai multe chilii sihăstreşti unde vieţuiau re­­­traşi la linişte părinţii spo­­riţi. Se spune în viaţa Cuviosului că erau peste 70 asemenea pustnici care cinci zile din săptămână locuiau la pustie, îndelednicindu-se cu rugăciunea şi lucrul mâinilor şi mâncând numai puţină pâine, apă şi curmale. Cât stăteau în pustie nu aveau voie să facă foc şi “nici cu cugetul să dorească ceva”. Sâmbăta şi duminica veneau în mânăstire şi participau la Sfânta Liturghie, împărtăşindu-se cu Trupul şi Sângele Domnului şi gustând apoi împreună la masă ceva mâncare gătită şi puţin vin.
În Postul Sfintelor Paşti, Cuviosul Gherasim nu mân­ca nimic, ci trăia numai cu Sfânta Împărtăşanie. A văzut aievea cum sufletul Cuviosului Eftimie cel Mare s-a înălţat la cer de că­tre îngeri, dar cea mai cunoscută faptă din viaţa sa este legătura lui minunată cu un leu.
Se istoriseşte că odată, fiind Sfântul Gherasim în pustie, a întâlnit un leu care, venind către stareţ cu ochii blânzi şi smerit, i-a arătat laba piciorului umflată şi infectată din pricina unui ghimpe. Cuviosul i-a scos ghimpele, i-a curăţat rana şi i-a învelit-o, iar leul, vin­decându-se, nu a mai ple­cat, ci a rămas lângă sta­­reţ, precum un ucenic supus. Sfântul îl hrănea cu pâine sau cu linte şi i-a rânduit chiar o “ascultare”: să pască catârul mânăstirii cu care aduceau părinţii apă de la Iordan. Şi leul ducea ascultător catârul la păscut pe lângă râu, ţinându-l cu gura de frâie.
Într-o zi, însă, leul a ador­mit la soare şi, trecând un negustor din Arabia către Ierusalim, a găsit catârul slobod şi l-a luat cu el. Când leul s-a întors la mânăstire fără catâr, sta­reţul l-a certat, crezând că îl mâncase, şi atunci a rânduit ca leul să ia ascultarea măgarului: să care apă de la Iordan. După o vreme, însă, cineva care l-a vizitat pe stareţ, văzând “canonul” leului, a dat bani mânăstirii pentru alt catâr. Nu a trecut mult timp şi negustorul, în­­torcându-se de la Ierusa­lim pe acelaşi drum, s-a în­tâlnit cu leul, care îndată a cunoscut fostul catâr al mâ­năstirii. Repezindu-se să-l ia, negustorul şi slugile lui au fugit speriaţi, aşa că leul s-a întors la mânăstire, ducând stareţului catârul şi cele trei cămile încărcate cu grâu ale negustorului. De atunci, vreme de cinci ani, leul, pe care Sfântul l‑a numit Iordan, a rămas la mânăstire.
În anul 475, mutându‑se Cuviosul Gherasim la Dom­nul, a fost îngropat de pă­rinţi, însă tocmai în ziua ace­ea leul nu s-a aflat în mâ­năstire. Venind mai apoi, îl căuta pe stareţ. Atunci unul dintre ucenicii Sfântului a încercat să-i dea de mâncare, dar leul n-a primit, “ci tot privea mereu încoace şi încolo, căutând pe stareţul său”. Deci l-au dus pe el la mormântul Cuviosului Ghe­rasim. Iar leul a început să se bată cu capul de pă­mânt, răcnind foarte tare şi îndată a murit pe mormântul stare­ţului său.