Revista:

Maramureşean pur-sânge

id119_6.jpg.jpg

Convorbirea noastră cu Episcopul Iustin Hodea Sigheteanul continuă şi în acest număr. Fostul stareţ al Rohiei – pe vremea adormirii părintelui Nicolae Steinhardt – devenit apoi Episcop Vicar al Maramureşului şi Sătmarului, se destăinuie cititorilor noştri despre dificultăţile dar şi bucuriile jertfei pentru Biserică şi neam. Primiţi, vă rog, cu toată dragostea, mărturisirile unui suflet înnobilat de exigenţele slujirii liturgice, de presiunea timpului în care se mai poate lucra, de năvălnicia unei inimi tinere purtată sub engolpion de către un  maramureşean pur-sânge. 

 

Pornind de la exemplul de excepţie al celor doi stareţi de dinaintea PS Voastre, aţi amplificat zelul edilitar: aici, la Rohia, ridicaţi biserica cea nouă, cu tot complexul aferent ei, iar la Baia Mare construiţi catedrala aceea fără egal.


După cum ştiţi, la Rohia biserica era foarte modestă, fiind construită la nivelul vremurilor de atunci, dar doar pentru vârsta Psalmistului: 70 de ani. Sfinţită în 1926 de către Episcopul Nicolae Ivan al Clujului, eu am „desfăcut-o” cu părinţii de aici în 1996. Dar – atenţie! – am desfăcut-o bucată cu bucată, cu multă evlavie, ca pe sfintele moaşte. Era, săraca, doar pământ, cărămidă şi piatră! Nu putea fi nici măcar restaurată. Dorinţa unei noi biserici au avut-o toţi predecesorii mei. Pe de altă parte, privind la biserică din chilii, de sus, părea o colibă… Maramureşeanul din mine a zis atunci: „Nu se cuvine una ca asta! Eu trebuie să mă uit în sus la biserică, nu în jos!”. Trebuia să se vadă din orice punct din mânăstire, că aceasta este cu adevărat casa Maicii Domnului! Aşa a „ţâşnit” proiectul pe care l-a pus în operă arhitectul Viorel Cordoş: de fapt, o minune ruptă din grădina lui Dumnezeu şi adusă aici, pe pământ. Noi doar am împlinit ceea ce Dumnezeu a gândit. Nu exagerez dacă afirm că biserica aceasta a fost proiectată înaintea celeilalte… Fiecare biserică se bucură de posibilităţile vremii sale. Este o ofrandă adusă Maicii Domnului pentru darurile pe care ea le-a revărsat peste locul şi oamenii aceştia.


Şi catedrala din Baia Mare?


Aceea este o „obligaţie” de serviciu. Rohia este o datorie de inimă, sfântă. Cea de la Baia Mare e o datorie administrativă, pentru că fiind o episcopie nouă, aveam nevoie de o catedrală. Tot acest arhitect deosebit – Viorel Cordoş – este autorul. Simte spaţiul într-un mod anume, se pricepe foarte bine la arhitectură bisericească. Prea Sfinţitul mi-a încredinţat şantierul, iar eu îl conduc împreună cu doi părinţi pe care i-am „mutat” acolo. Ce se face în centrul oraşului Baia Mare este, într-adevăr, pentru veşnicie – aproape că nici nu am cuvintele potrivite.

Cu ce bani realizaţi proiectul catedralei? Cu fonduri de la Episcopie?


În nici un caz! Episcopia noastră este una tânără. Tânără fiindcă este reactivată, dar ea are rădăcini care urcă până la Perii Maramureşului, la 1392 – pe documentele semnate de Patriarhul Antonie. Deşi are vechime istorică impresionantă, totuşi ca instituţie a apărut în 1937, fiind desfiinţată între 1940-44 de ocupaţia maghiară, iar în 1948 de comunişti. E o episcopie martiră! În 1990, în mod firesc, s-a reactivat, dar pe „iarbă verde”, cu o reşedinţă în Baia Mare (obţinută greu) şi fără nici o bază materială. Erau doar 3 biserici ortodoxe pentru 100.000 de credincioşi! Atunci au pornit şantiere pentru încă 12 biserici în Baia Mare, plus catedrala. Dar episcopia e foarte săracă. N-am reuşit să recâştigăm pădurea de la Sighet dată nouă prin decret regal, în 1937. Nici clădiri, nimic… PS Justinian a stat un an în gazdă, nu i s-a oferit nici o reşedinţă. Însă dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate, căci astăzi avem un centru epar­hial, un paraclis, o sală de festivităţi, iar catedrala va fi încadrată într-un complex. Biserica va fi foarte  românească şi ortodoxă şi, dacă vreţi, modernă, aşa după cum spune arhitectul nostru: „Să aducem tradiţia în modernitate”. Aceasta va fi răsplata maramureşenilor pentru statornicia lor şi pentru patimile acestei ­episcopii.

Greutăţile începutului v-au legat, probabil, mai mult de PS Justinian. Dar populaţia ortodoxă este ataşată de episcopii săi?


Mesajul nostru, al episcopilor, seamănă foarte mult. Diferenţa nu este decât de vârstă: exact 40 de ani. Şi, evident, de experinenţă. Însă felul nostru de a fi e acelaşi. Oamenii nu fac nici o diferenţă între noi. Acest lucru s-a simţit în biserică, faptul că am tras la acelaşi jug. În plus, am căutat să nu-l dezamăgesc niciodată pe episcopul meu. Au fost şi multe încercări de destabilizare, prin „înfiinţarea unei episcopii” aici, sau dincolo… Le-am evitat pe toate.

Prin ce este deosebit faptul de a fi episcop în Maramureş, faţă de alte regiuni ale ţării?

Aici trebuie să răspunzi exact cu aceeaşi măsură la dragostea credincioşilor. Trebuie să înveţi să înoţi într-o mare de iubire. Dar cu responsabilitate şi împreună cu ei… Sărbătorile noastre sunt evenimente bisericeşti, chiar dacă nemediatizate, dar foarte fireşti. Dacă răspunzi cu dragoste la dragoste, oamenii simt imediat. Dacă-i tratezi oficial şi superficial, şi asta simt. Răspundem faţă de Biserică, faţă de Ortodoxie, dar răspundem şi faţă de ei, direct. Înţelegeţi?


Aţi demarat lucrări de anvergură în eparhie. Ce calităţi sufleteşti trebuie să aibă cel care se înhamă la aşa ceva?


Dragoste de neam şi ţară. Şi conştiinţa că nu face ceva pentru a obţine altceva. Ci că face ceva pentru că Biserica însăşi are nevoie de acel lucru. Restul, credeţi-mă, e grija lui Dumnezeu. A, da, ar mai fi… puţină îndrăzneală şi nu foarte multă chibzuială – din aceea care te paralizează. Nu trebuie să conştientizezi dinainte ce Golgotă vei urca. Iar la final, dacă nu o faci tu, o face altul. Numai că acea lucrare nu mai are amprenta ta personală şi a epocii tale, şi poate nici a neamului tău de atunci. Şi, desigur, numai aşa zidirea are suflet. O biserică e vie şi te atrage dacă cineva şi-a zidit în ea inima, sufletul, viaţa. Pentru că e crucea pe care te răstigneşti. Ca şi casele pe care ni le ridicăm prin comandă la cutare firmă de construcţii, şi în care oamenii nu se simt fericiţi. Sunt stingheri.


2007 a fost anul unor mari schimbări în Biserica Ortodoxă Română. Cum între­vedeţi viitorul de aici, din Maramureş?


Biserica a avut o slujire grea, jertfelnică. Deşi a fost sever umilită în timpul comunismului, ea nu a fost înfrântă. Poate că a căzut în genunchi de multe ori, dar n-a intrat în pământ. A stat cu demnitate şi cu frică de Dumnezeu. Şi aşa a rămas şi poporul său. Înnoirea a început imediat după 1990, şi a fost fără precedent. Înmulţirea eparhiilor, a mânăstirior, prezenţa în şcoală, în spital, în penitenciar, în armată a fost extraordinară. Poate ritmul unor lucrări din acestea a fost mai lent… De aceea cred că Biserica, începând cu 2007, intră într-o nouă perioadă, dar nu de reformă. Mai exact, înnorile care s-au făcut acum încep să dea roade, cu noul Patriarh. Sunt sigur că acum Biserica va reuşi să construiască o catedrală a demnităţii naţionale, pe măsura importanţei ei. Uitaţi, acum Biserica iese în lume prin radio Trinitas, prin televiziunea Trinitas, prin cotidianul Lumina. Este extraordinar că aceste mijloace de misiune ajung acolo unde preotul nu poate ajunge: în orice casă din România! Schimbările care se produc – sau sunt pe cale să se producă – sunt aliniate la Ortodoxia universală, iar roadele le vom culege în timp. Un englez, văzând peste 50.000 de oameni strânşi la hram la Moisei, a exclamat: „Biserica Ortodoxă are poporul, deci e cea mai importantă instituţie a ţării!”. Aşa şi este. N‑are puterea, nu are banii –  nici nu ştiu dacă Biserica chiar are nevoie de aşa ceva. Dar are poporul şi ea, de fapt, conduce. Biserica are sufletul ortodox al neamului şi asta e cea mai mare avuţie!