Revista:

Religia in scoala

id122_2.jpg.jpg

Dr. Vasile Timiş (n. 1967, Borşa-Maramureş), conferenţiar universitar la Catedra de Didactica Ştiinţelor Socio-Umane a Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei de la Universitatea «Babeş-Bolyai» din Cluj‑Napoca, cu studii de Teologie şi Psihologie şi cu o bogată experienţă de inspector şcolar de specialitate în cadrul Inspectoratului Şcolar Judeţean Cluj, actualmente inspector general în cadrul MEC, autor a numeroase lucrări de referinţă (Evaluarea – factor de reglare şi optimizare a educaţiei religioase, Renaşterea, Cluj-Napoca 2003; Misiunea Bisericii şi Educaţia, P. U. C., Cluj-Napoca, 2004; Religia în şcoală. Valenţe eclesiale, educaţionale şi sociale, P.U.C., Cluj-Napoca, 2004, etc.), este fără îndoială una dintre vocile cele mai autorizate să se pronunţe în privinţa rolului religiei în învăţământul românesc actual. La solicitarea pe care i-am făcut-o, a avut bunăvoinţa să ne trimită câteva consideraţii pe această temă atât de viu dezbătută în ultimele luni.

 

Alături de multe alte transformări economice, politice şi  sociale, anul 1990 a adus cu sine şi posibilitatea unor reforme şi transformări în plan religios. Una dintre noile realităţi religioase o constituie şi introducerea religiei în şcolile laice, educaţia religioasă fiind una din problemele de substanţă ale societăţii în ansamblul ei şi totodată ale politicii educaţionale. Prin demersul educaţional din cadrul orelor de religie, Biserica vine în ajutorul societăţii în ansamblul ei, promovând dragostea, prietenia, pacea, înţelegerea, întrajutorarea şi cooperarea între semeni, toate acestea constituind principiile de bază ale credinţei creştine. Actualmente, în România sunt încadraţi la Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Tineretului aproximativ 12.000 de profesori de religie. Din aproximativ trei milioane de elevi înscrişi în reţeaua Învăţământului Preuniversitar, peste 90% participă la ora de religie.
Predarea religiei în şcoală are conotaţii educaţionale profunde. Cunoaşterea propriilor valori religioase reprezintă o formă de securizare culturală, un semn de civism şi culturalitate. Educaţia religioasă invită la reflecţie, la autocunoaştere, la o convertire la lumea valorilor. Valorile religioase au darul de a aduce comuniunea între oameni, de a solidariza membrii unei comunităţi. Ultimii ani au dovedit că prezenţa religiei în şcoală este necesară nu numai pentru Biserică, ci şi pentru societatea românească în ansamblul ei, care a câştigat prin acest act de dreptate atât accesul la propria-i spiritualitate, cât şi un instrument esenţial în procesul de educare al tinerei generaţii.
Reintroducerea religiei în şcoala publică imediat după căderea comunismului nu a fost un gest de simplă concesie faţă de cerinţele cultelor religioase, ci recunoaşterea necesităţii asanării morale şi valorice a unei societăţi profund marcate de experienţa deceniilor ateismului comunist. Revenirea lui Hristos în şcoala românească a fost primul mare pas înainte pe drumul trecerii de la dictatură la libertate, de la întuneric la lumină. În acelaşi context reparator şi normalizant a revenit în Universitatea de stat Teologia şi a fost posibilă integrarea învăţământului vocaţional în cel general. Aşa cum o arată experienţa celor aproape două decenii de prezenţă a religiei în şcoala publică, efectele sunt apreciate a fi  pozitive. Ţinem să precizăm că unele neajunsuri sunt excepţiile, iar în nici un caz regula. Atât elevii, cât şi părinţii acestora, arată o deschidere constantă faţă de disciplina Religie, pe care o consideră profund formativă. Parte indispensabilă a unei culturi generale solide, definitorie pentru identitatea cetăţeanului României europene de azi, cultura, educaţia şi experienţa religioasă reprezintă, indiferent de confesiunea prin mijlocirea căreia este dată mai departe tinerelor generaţii, fundamentul valorilor sociale şi al opţiunilor etice în noul context european.
Relativizarea locului şi importanţei orei de religie este de natură să ne îngrijoreze. Declarat prioritate naţională, învăţământul nu poate fi lipsit tocmai de dimensiunea sa orientativă. În consecinţă, educaţia religioasă îşi propune să reducă efectele negative, în rândurile tinerilor, ale consumului fără discernământ de televiziune şi internet, să motiveze excelenţa, să încurajeze formarea unor caractere tari, să ofere puncte de sprijin şi repere, să  promoveze adevăratele valori puse astăzi sub semnul întrebării de falsele modele şi goana după câştigul material. Religia se pronunţă ferm împotriva relativismului valoric şi atrage atenţia asupra efectelor civice benefice pe care învăţarea şi respectarea normelor religioase le are în cadrul societăţii româneşti.
Invocarea de către unele grupuri a normelor europene în sprijinul demersului lor de a reduce până la eliminare relevanţa edu­cativă a religiei reprezintă un act de ne­cunoaştere a realităţilor. Aşa cum se ştie, domeniul cultural şi cel religios intră în competenţa exclusivă a fiecăruia dintre statele membre ale Uniunii Europene, ceea ce explică faptul că nu există un sistem educaţional unic la nivelul UE şi că nu avem o metodologie unică europeană de predare a religiei în şcolile publice, sau un model general de relaţie între autoritatea de stat şi instanţele religioase locale. Această diversitate, expresie a unor dezvoltări istorice diferenţiate de la o ţară la alta, sau chiar de la o regiune la alta, reprezintă o bogăţie majoră a Europei. Însăşi construcţia politică de reunificare a continentului nostru a plecat de la premiza unei diversităţi legitime. Caracterul pozitiv al diversităţii şi al faptului că unitatea reprezintă o armonie dinamică între identităţi bine precizate se regăseşte pe deplin în proclamarea, la nivelul tuturor instituţiilor europene, a anului 2008 ca Anul dialogului inter-cultural.