Revista:

CONCURS: Şarpele secularizării

id134_1.jpg.jpg

Tăvălugul secularizării a cuprins întreaga lume. Toţi fremătăm, alergăm şi ne zbatem pentru un singur scop: banul. Da, viaţa seculară este caracterizată de o viteză excesivă în tot ceea ce facem, de o trăire fără Duhul lui Dumnezeu, de un formalism care ne face să uităm problemelele esenţiale ale vieţii, de un consumism dezagreabil şi, nu în ultimul rând, de o subjugare continuă a oamenilor faţă de ban.
Şi cum spiritualul este caracteristic omului religios, celui ce trăieşte în Duhul lui Dumnezeu şi nu atribuie banului decât o valoare secundară, se iveşte o dublă confruntare – interioară, la nivel individual, şi exterioară, la nivel social – între viaţa spirituală şi cea seculară. Această confruntare poate fi benefică pentru unii, dar dezastruoasă pentru alţii. Dacă pentru omul care conştientizează efectele secularizării, pe termen mediu şi lung, înseamnă mij­loc de curăţire şi de luptă duhovnicească, pentru omul mai puţin spiritual înseamnă o amăgire în plus, o ademenire pe tărâmul materialităţii.
Omul doreşte să devină din ce în ce mai liber, să fie autonom, să nu mai depindă de Biserică decât cel mult ocazional (la bote­zul copiilor, la cununii, la înmormântări şi eventual la Paşte şi la Crăciun).
Secularizarea este cea mai mare încercare a Bisericii lui Hristos în actualitate. De aici şi desacralizarea. Pentru că omul grăbit, fără o formare duhovnicească profundă, fără o catehizare temeinică, fără frică de Dumnezeu şi plin de patima iubirii de arginţi, nu mai poate fi atent şi sensibil la lucrurile sfinte, profanându‑le, de cele mai multe ori chiar fără să‑şi dea seama.
Din păcate, viaţa seculară a cuprins în mrejele ei şi o parte din slujitorii Bisericii. Unii dintre aceştia nu mai au conştiinţa faptului că lucrează cu harul lui Dumnezeu, devenind astfel neputincioşi în faţa valului de provocări al “modernităţii”. Ei recurg la tot felul de compromisuri, cu ei înşişi şi chiar cu cei păstoriţi, în asa fel încât “să le fie bine”, chipurile, şi lor, şi credincioşilor. Nu mai au răbdarea şi blândeţea necesare, se îngrijesc mai mult de treburile gos­podăreşti şi sunt mai degrabă manageri de­cât vrednici părinţi du­hovniceşti.
Secularizarea duce la o iubire faţă de semeni meschină şi aproape inse­sizabilă, dragostea limitându‑se cel mai adesea la familie şi la un cerc restrâns de prieteni, adică tot la nivelul interesului propriu şi imediat. Adevărata iubire faţă de oameni şi faţă de întreaga creaţie se poate realiza numai prin trăirea în Duhul lui Dumnezeu şi cu credinţă profundă, căci Duhul Sfânt este Cel ce leagă “mădularele”, le cheamă la comuniune şi le uneşte cu Hristos.
Deci, fraţilor, să nu ne lăsăm amăgiţi de această trăire seculară, în care mărul ademenitor – şi totodată otrăvitor – al consumis­mului, formalismului şi desacralizării ne dezechilibrează şi ne rătăceşte din dru­mul nostru spre îndumnezeire! Căci ce‑i folo­seşte omului dacă ar câştiga chiar şi lumea întreagă, dar îşi pierde sufletul lui?