Revista:

Ţapul ispăşitor

id132_1.jpg.jpg

„Apoi să ia cei doi ţapi şi să-i pună înaintea feţei Domnului, la uşa cortului adunării. Şi să arunce Aaron sorţi asupra celor doi ţapi: un sorţ pentru al Domnului şi un sorţ pentru al lui Azazel. După aceea să ia Aaron ţapul asupra căruia a căzut sorţul Domnului şi să-l aducă jertfă pentru păcat. Iar ţapul asupra căruia a căzut sorţul pentru Azazel să-l pună viu înaintea Domnului, ca să săvârşească asupra lui curăţirea şi să-i dea drumul în pustie pentru ispăşire, ca să ducă acela cu sine nelegiuirile lor în pământ neumblat” (Levitic 16, 7-10). „Îşi va pune Aaron mâinile sale pe capul ţapului celui viu şi va mărturisi asupra lui toate nelegiuirile fiilor lui Israel, toate nedreptăţile lor şi toate păcatele lor; şi punându‑le pe acestea pe capul ţapului, îl va trimite cu un om anumit în pustie. Şi va duce ţapul cu sine toate nelegiuirile lor în pământ neumblat şi omul va da drumul ţapului în pustie” (Levitic 16, 21-22).

 

Când comentează pericopa Achrei Mot, evreii subliniază faptul că amândoi ţapii tre­buiau să fie similari – de la aspectul lor fizic (aceeaşi mărime, aceeaşi rasă) până la valoarea lor în bani –  şi că, de fapt, ambii aveau aceeaşi soartă în ziua de Yom Kippur: erau sacrificaţi pentru păcate; doar că unul murea pentru Dumnezeu, pe când celălalt pentru pierzanie (Azazel). Unii învăţaţi evrei spun că ţapul hărăzit lui Azazel era dus în pustiu şi aruncat de pe o stâncă şi că murea înainte de a fi atins pământul; alţii spun că pur şi simplu ţapul era purtat spre un loc sălbatic, în afara cetăţii, şi lăsat liber. Azazel este un cuvânt necunoscut, care nu se găseşte decât în Biblie şi care în accepţiunea generală este sinonim cu un spirit al răului, aşa cum ne este sugerat de apocrifa Apocalipsă a lui Enoh (care spune că „tot pământul s-a stricat prin ştiinţa lucrării lui Azazel”) şi, în acest caz, s-ar putea presupune că păcatele poporului erau retrimise demonului de la care veneau şi care le poseda. Alţii spun că numele acesta ar deriva de la aze – „capră“ şi azel – „depărtare“.
De fapt, rolul distinct jucat de fiecare ţap folosit pentru Ziua Ispăşirii simboliza două aspecte ale răscumpărarii lui Hristos: sângele vărsat al ţapului omorât este moartea Mântuitorului în locul morţii noastre şi sân­gele vărsat pentru păcatele noastre, iar ţa­pul izgonit în pustie purtând fărădelegile lui Israel reprezintă păcatele noastre asumate de Iisus, după cum a profeţit Isaia: „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (53, 6).
Sintagma „ţap ispăşitor” are astăzi o conotaţie negativă: de cele mai multe ori că­utăm (tragic este că şi găsim!) ţapi ispă­şitori în politică şi afaceri, sau atunci când lucrurile pot lua o turnură neplăcută pentru noi.
Iovan Markovici este un sârb ortodox dintr-un sat vecin cu Belgradul şi am stat de vorbă cu el în Athos, anul trecut, într-o seară de vară la Hilandar, chiar lângă mormântul Sfântului Sava. L-am întrebat despre Kosovo şi toate tragediile ce au lovit Serbia într-un răstimp atât de scurt şi mi-a răspuns că toate au fost îngăduite de către Dumnezeu pentru slaba credinţă a sârbilor. Ei au fost găsiţi drept „ţap ispăşitor” şi asta îi va crucifica, însă tot asta îi va şi întări în credinţă.