Revista:

Ascuns în Biserica Învierii

id137_1.jpg.jpg

Postul înainta încet şi ne apropiam de Praznicul Învierii Domnului. Mă pregăteam să plec în Sfântul Munte, unde aş fi vrut să zăbovesc până la Duminica Tomii, când un prieten apropiat m-a întrebat cum este la Ierusalim de Paşti. Vroia să meargă cu soţia, ar fi mers chiar de Paşti, dar parcă n-ar fi plecat singuri. Numai gândul la Sfânta Cetate mi-a trezit îndată o emoţie puternică. Mai fusesem în 2005, dar nu mă învrednicisem să văd Sfânta Lumină. Mă mângâiase totuşi curcubeul minunat care s-a arătat atunci pe cer, rotund în jurul soarelui, ca o aureolă gigantică.
Am hotărât pe loc: Mergem împreună! Trebuie să vedem Sfânta Lumină!

 

Viza, călătoria cu avi­o­nul, cazarea toa­te s-au rânduit ca de la sine, prin mila lui Dumnezeu şi dragostea pă­rintelui superior Ieronim Cre­ţu. Ne-am instalat la Aşe­zământul Românesc din Ierusalim şi am participat cu tot sufletul la viaţa spirituală intensă care precede Sfintele Paşti: slujbele, procesiunile, pelerinajele… Acestea din urmă au un „farmec” aparte, pe care li-l dă neobositul şi atât de iubitul ghid: Părintele ­David.
Zilele s-au scurs repede şi am ajuns în sfârşit la sea­ra de vineri, Vinerea Mare. Am mers din timp la Biserica Sfântului Mormânt şi ne-am căutat un loc în faţă. Patriarhul şi ceilalţi arhierei, înveşmântaţi în negru, au cântat fiecare pe rând câte o strofă din slujba Prohodului Domnului. Petrecută chiar în faţa Sfântului Mormânt, lângă Golgota şi Piatra Ungerii, slujba Prohodului, şi aşa cutremurătoare, capătă o dimensiune specială. Am retrăit parcă aievea clipele de demult când Domnul a fost pus în mormânt. Lângă mine n-am putut să nu remarc un grup de ruşi. Cei mai mulţi au avut lacrimi în ochi tot timpul.
Pentru că în 2005 ex­pe­rienţa mea cu poliţia isra­eliană nu a fost dintre cele mai fericite şi am ratat practic Sfânta Lumină, eram hotărâţi să nu ieşim din Biserica Sfântului Mormânt, ci să ne ascundem cumva până a doua zi la slujbă. N-aveam nici o idee ce vom face.
Îndată ce s-a terminat slujba însă, o prietenă din Grecia a venit direct la noi şi mi-a şoptit: „Sus, ne vedem sus la Golgota! Discret, dar repede!” Ne-am strecurat prin mulţimea care se înghesuia la ieşire. Sus la Golgota era o uşă către veşmântăria Bisericii Învierii. Mi-am dat seama că asta trebuie să fie ascunzătoarea. Dar nu eram singuri. Eram cu totul vreo 30-40 de oameni care ne învârteam, aparent întâmplător, prin zonă. Era clar că toţi eram acolo pentru acelaşi scop. O grecoaică a vorbit ceva cu un părinte şi s-a strecurat înăuntru. După ea, alte câteva. Am luat aer în piept şi am intrat şi noi neinvitaţi, dar siguri pe noi. Părinţii greci nu ne-au împiedicat. Au zis să facem linişte, că poliţia începe con­troa­lele, au stins lumina şi au încuiat uşa pe dinafară cu cheia. Prietena care îmi vânduse pontul nu venise. Am aflat mai târziu că o scosese poliţia afară cu forţa. Stăteam cu toţii în picioare, într-o beznă totală. Parcă nici respiraţia nu se-auzea. Afară poliţiştii vorbeau tare. Au încercat uşa, dar n-au putut intra. În minte îmi reve­neau scene de film cu evreii ascunşi de frica hitleriştilor, aceeaşi atmosferă, dar acum ei ne căutau pe noi.
După vreo oră, un părinte a intrat şi a zis să fugim repede în altă locaţie, că urma să vină poliţia. Am luat-o la fugă după el buluc pe o scară metalică interioară, am ieşit pe o terasă şi am intrat în paraclisul „Sfinţilor Apostoli”. Când am năvălit înăuntru, câteva grecoaice în vârstă mai să leşine de spaimă. Am stat o vreme, care a părut o veşnicie, şi a venit alt părinte să ne ia înapoi. Se pare că pericolul trecuse. Ne-a dus pe toţi în Biserica Învierii şi a zis să ne aşezăm unde vrem. Poliţia montase ţarcurile metalice şi plecase.
Nu ne aşezăm bine când acelaşi părinte vine disperat în biserică: „Repede, înapoi, vine poliţia!!!”. Ca să intrăm înapoi în veşmântărie, din biserică, altă cale nu era decât din nou prin sfântul altar. Grecoaice, rusoaice evlavioase, soţia prietenului meu, toate îngrozite, au acceptat pogorământul. În câteva minute eram din nou zăvorâţi în camera întunecată a veşmântăriei. Deja îmi simţeam pulsul la tâmple. Am stat aşa mult timp. Când părinţii au simţit că a trecut pericolul, au deschis uşa, au aprins lumina şi ne-au zăvorât la loc. Veşmântăria avea scara interioară metalică de care am pomenit mai sus. La nivelul cu care comunica mai era o uşă metalică încuiată care dădea spre terasă. Când au deschis uşa, erau în­grijoraţi, pentru că unul din poliţişti se pare că făcuse rost de cheia de la uşa de sus.
Au mai trecut câteva ore bune. Deja ne liniştisem. Afară nu se mai auzeau voci. Eu, Ionuţ, soţia lui şi câţiva greci am urcat pe scara metalică şi stăteam de vorbă pe palierul superior. Era mai puţină lume. Deodată cineva bagă o cheie în broasca de la uşa dinspre terasă, dă uşa de perete şi intră. Era un poliţist. Am înlemnit. Instantaneu cei de jos au stins lumina. Am vrut să fug jos pe scara metalică. Atunci poliţistul a început să strige la mine şi a dus mâna la pistol. Am rămas pe loc. Ne-a cerut paşapoartele. Grecii le-au dat. Noi ne-am răstit şi am minţit că nu le-avem la noi. A comunicat prin staţie ceva de genul că 9 persoane o să coboare şi ne-a scos pe terasă. Grecii au luat-o înainte pe scări, dar noi trei ne-am amintit de paraclisul „Sfinţilor Apostoli”, pe unde mai fusesem. Uşa era închisă, dar când, în groaza noastră am împins în ea mai tare, s-au deschis amândouă. Am intrat aproape fără suflare, am potrivit uşile la loc şi, salvarea noastră, uşile aveau amândouă nişte contraforţi din bare groase de fier. Le-am pus şi gata, eram închişi pe dinăuntru. Când ne-am întors privirea, nu eram singuri. Un alt părinte ascunsese aici un grup de cunoştinţe.
Timpul trecea foarte greu. Spre ziuă părintele a venit. A încercat să descuie uşa, dar n-a putut din cauza barelor pe care le pusesem. I-am deschis noi, după ce a zis ceva greceşte. Ne adusese apă şi pâine. S-a uitat la noi trei. N-am zis nimic, dar el nu era lămurit de unde apărusem.
Spre ora 11 di­mi­neaţa am fost „eli­beraţi”. Am trecut înapoi pe terasă, pe scara metalică, prin veşmântărie şi, iarăşi, prin Sfântul Altar. M-am aşezat în faţa catapetesmei Bisericii Învierii, chiar lângă uşile împărăteşti. A început slujba Sfintei Lumini. Patriarhul în procesiune cu pra­pori, arabii creştini din Betleem cu tobe şi cu steaguri strigând către Dumnezeu în felul lor…
Când toate acestea s-au încheiat şi Patriarhul a intrat în Sfântul Mormânt, aveam privirea aţintită spre Mormântul Domnului. Parcă pluteam. Din când în când blitz‑urile luminau edificiul. La un moment dat, toate blitz-urile parcă s‑au sincronizat. Sfântul Mormânt s-a văzut câteva clipe foarte luminat. Mă gândeam ce-or fi pozând toţi acum? Nu mi-am terminat gândul şi au început să tragă clopotul. Venise Sfânta Lumină! În câteva minute întreaga Biserică a Învierii era ca în flăcări. Ce bucurie am simţit atunci!