Revista:

Centre ale artei bizantine din Italia (4)

id144_666.jpg.jpg

Urmele bizantine se regăsesc în întreaga Italie, atestând măreţia unică a spiritualităţii şi artei romano‑bizantine, pe fondul unităţii bisericeşti a primului mileniu, în care inima culturii şi civilizaţiei creştine a fost Bizanţul ortodox şi imperial. Ne propunem ca în acest an să prezentăm în serial principalele centre de artă bizantină din peninsulă, cu sintetice date istorice, arhitecturale şi iconografice, dar mai ales cu o bogată ilustraţie fotografică.

 

Roma

 

După restabilirea autorităţii imperiale în Italia de către Iustinian, numeroşi greci şi sirieni s‑au mutat la Roma şi au format acolo o colonie importantă, care a dat papi creştinătăţii. Ea avea cu siguranţă numeroşi meşteri şi artişti.
Ei au fost aceia care au construit şi au decorat cu mozaicuri multe biserici din sec. VII, cum este Sant’Agnese Fuori le Mura, unde tânăra mucenică, îmbrăcată într‑un costum somptuos de împărăteasă bizantină, ocupă mijlocul absidei, fiind primul exemplu de acest fel. Tot meşterii din Constantinopol au fost cei care au executat mozaicurile din oratoriul San Venanzio, la Palatul Lateran, şi pe cele din oratoriul papei Ioan al VII‑lea, în Bazilica Sfântul Petru (care conţinea un adevărat ciclu iconografic şi era dedicat „Fecioarei Regină”).
Apoi, fugind de persecuţia iconoclastă, un mare număr de artişti, arhitecţi, pic­tori de icoane, printre care şi călugări, şi‑au găsit refugiu la Roma, care a devenit principalul centru al rezistenţei împotriva iconoclaştilor.
Decorarea Bisericii Santa Maria Antiqua din Forum, aproape în întregime realizată de greci, constituie o dovadă în acest sens. Construită sub papa Ioan al VII‑lea, prin anii 705‑707, ea a fost împodobită cu fresce, exclusiv iconografice, între anii 741‑792. Nu numai că predomină inscripţiile în limba greacă, chiar pentru a desemna martiri romani şi anumiţi papi, dar şi sfinţii din Orient şi preoţii greci deţin un larg spaţiu. Pe zidul dinspre nord, Hristos, binecuvântând în mod ortodox, tronează între două grupuri de sfinţi – unii greci, ceilalţi romani. Aceasta este o adevărată biserică a icoanelor, dintre care un mare număr sunt reprezentate pe pereţi. Participarea pictorilor sirieni la acest ansamblu reiese din figura de sirian a lui Hristos pe cruce, îmbrăcat într‑un lung colobium (tunică fără mâneci).
Cultura bizantină are reflexele ei tangibile şi în domeniul arhitectonic, în concepţia spaţială a edificiului de cult, în care se găseşte tendinţa către anihilarea liniei directoare longitudinale, care era caracteristică arhitecturii paleocreştine din Roma, pentru impunerea unui spaţiu centralizat, vertical. Scurtarea planului şi mărirea simţitoare a naosului median, prezenţa, nouă pentru Occident, a galeriilor (aşa‑zisele matronee), care în Sant’Agnese au formă de U, dominând endonartexul (spaţiul îngust dintre naos şi pronaos/nartex), anulează acel itinerariu orizontal către absidă, sugerat de scandarea colonadelor lungi, pentru a scoate în evidenţă axa verticală a arhitecturii. Acelaşi principiu compoziţional îl regăsim şi în Biserica San Lorenzo Fuori le Mura, întemeiată de papa Pelagius al II‑lea (579‑590).
Chiar şi Biserica San Giovanni a Porta Latina, întemeiată probabil în perioada teodoriciană, dezvăluie accente străine arhitecturii romane, atât în forma absidei (poligonală la exterior, hexagonală precum la Constantinopol, prevăzută în părţi cu pastoforii, precum în bisericile din Asia Mică), cât şi în unitatea de măsură folosită: piciorul bizantin (30,48 cm).
Influenţa artiştilor bizantini în Roma s‑a diminuat cu timpul, una din cauze fiind şi hotărârea Bisericii Romei de a se detaşa tranşant de Constantinopol.