Revista:

Dorul de Liturghie

id142_444.jpg.jpg

Lângă altarul de Jertfă, întotdeauna, neamul românesc şi‑a aflat rostul şi trăinicia sa. Dorul acesta de lumină, de‑a aduce cât mai aproape de vatra străbună Altarul, să nădăjduim că nu se va stinge vreodată la români…

 

Desaga de cărămidă

Despre Marin Sucea, de la Barza de Vâlcea, ţăranul care a adus acasă din părţile Ardealului, în 1953, o desagă plină de cărămizi, se mai vorbeşte şi acum în satul său natal. Nimeni nu a aflat însă din ce loc anume din Ardeal a venit el cu cărămida, nici de la cine a primit‑o ori ce îndemn lăuntric l‑a împins să poarte acea povară tainică dincoace de Carpaţi. Le‑a spus doar atât copiilor: „Să nu vă atingeţi cumva de ea, căci vreau să se înceapă biserica din sat cu cărămida asta”. Abia peste 49 de ani însă, pe data de 28 februarie 2002, Prea Sfinţitul Gherasim al Vâlcei avea să sfinţească crucea şi locul pentru noul locaş. Trecuse atâta amar vreme… Oamenii nu l‑au dat uitării însă pe cel ce a adus cărămida, credinciosul Marin Sucea, cu taina lui de nedezlegat… S‑a vorbit, cu întreg satul adunat în ziua sfinţirii ca o tabără după câştigarea unui război, despre o întreagă istorie a unei biserici nezidite.


Istoria unei biserici nezidite

În Barza sunt aproape 240 de familii. Credincioşii de aici, din generaţie în generaţie, de sute de ani, au bătătorit drumul ce desparte satul lor de comuna Budeşti, pentru a merge la Sfânta Liturghie. Se ştia: nu plecai duminica la Budeşti pentru altceva decât pentru biserică. Fie pe ploa­ie, fie pe vânt, credincioşii mergeau acolo pentru slujbă, ori să le fie botezaţi copiii…. La cununie se pornea întregul sat la drum. Chiar şi adormiţii erau duşi pentru prohodire şi îngropăciune în satul vecin, cale de 5 km. Doar bătrânii şi bolnavii rămâneau duminicile acasă, oftând că nu au un locaş de închinare mai aproape.
În regimul trecut, nimeni din Barza nu a simpatizat cu comunişti. Puteau să primească de la ei orice. Pentru săteni, comuniştii erau duşmani de‑a dreptul, cei care le năruiseră visul lor cel mai sfânt. Încă din 1939 aveau aproape totul pregătit ca să ridice biserica din sat – terenul, lemnul, cărămida… Copiii de odinioară, bătrânii de acum, văd aievea carele de piatră, venind tocmai de la Călimăneşti, de la peste 50 km. Au adus 40 de care de piatră în sat. Căruţaşii păşeau agale, trudiţi, pe lângă carele trase de boi, cu nădejdea că se vor închina în locaşul lor, că vor auzi în curând dangăt de clopot. Comuniştii, doar ce‑au venit la putere şi le‑au confiscat totul. Orice încercare de a ridica locaşul în timpul vechiului regim a fost zadarnică.

Părintele Cârstea

Prin 2000, sătenii din Barza au cerut de la Episcopul de Vâlcea un preot pentru satul lor. A fost transferat aici părintele Mihai Cârstea, de la parohia Blidari. În anul 2001, s‑a înfiinţat parohia Barza. Părintele Mihai Cârstea se luptă de atunci să ridice un locaş de închinăciune. „E ca un jurământ al meu. Am slujit mai întâi în casa unui om din sat, Constantin Mija, apoi la şcoală, într‑un cort militar, primit de la o unitate din Vlădeşti, după aceea sub cerul liber…. Nu am cum să renunţ”. A primit de la o creştină, Marieta Chelcea, un teren de 1500 m² pentru a ridica biserica. Primăria va dona şi ea 4000 m² pentru cimitir. Începutul nu a fost deloc uşor.


Scrisoarea lui Ion Ganţă

Un creştin din Barza, Ion Ganţă, după începerea lucrărilor la biserică, în 2002, îşi va vărsa amarul pe comunişti, prin trei scrisori adresate preşedintelui ţării din acea vreme, Ion Iliescu. Nădăjduia că după primirea scrisorilor autorităţile statului vor repara în vreun fel nedreptatea făcută satului lor în vechiul regim. Cine să‑l ia în seamă însă pe bietul om? Redăm un fragment dintr‑una din scrisori: „Vrem să avem şi noi o biserică a Domnului Iisus Hristos… Să ne ajutaţi prin puterea dumneavoastră şi a domnilor parlamentari, prin Ministerul Culturii, prin Majestatea sa Regele Mihai… Să ne ajute cu ce se poate să construim această sfântă biserică…” A trebuit însă să se resemneze. Nimeni nu l‑a văzut, nimeni nu l‑a auzit…


Casă în cer

„Părintele Lavrentie de la Frăsinei mi‑a spus: «Să nu faci casă pe pământ. Să faci casă mare sus în cer». Din pricina unei neînţelegeri, lungimea bisericii, de la 20 de metri, a ajuns acum 33 de metri. Ce e drept, deşi săraci astăzi, sătenii din Barza sunt cu toţii foarte credincioşi şi au făcut mari jertfe pentru ridicarea locaşului. Poa­te că aşa a vrut Dumnezeu. Iată deci că părintele Lavrentie a avut dreptate” – ne spune părintele Mihai Cârstea, truditor cot la cot cu oamenii din sat. „Toţi cei care ar avea posibilitatea să ajute – constată cu amărăciune părintele – îi trec cu vederea pe aceşti creştini luptători”. Prin Lumea credinţei, revistă care ajunge şi în sătucul lor uitat de lume, credincioşii din Barza cer acum tuturor o mână de ajutor pentru terminarea bisericii mult visate. Să bucurăm pe Hristos, fiecare dintre noi, ajutând după puterile noastre pe aceşti oameni plini de râvnă sfântă.