Revista:

Imagini ale suferinţei feminine în cinema

id147_112.jpg.jpg

Rareori filmul contemporan are răbdarea să adaste asupra aspectelor microscopice ale suferinţei, dacă aceasta se exprimă altfel decât prin coduri tari şi gesturi extreme. Până şi în pelicule în care durerea ar trebui să fie tema principală (genul destul de bogat al thriller‑lui de război hollywoodian, de pildă), regizorii preferă să arunce vopsea roşie peste feţele personajelor şi să modeleze răni cavernoase, decât să urmeze traseul încărcăturii dureroase a unei priviri. Dar iată că există excepţii. Filmul lui Giuseppe Tornatore, Necunoscuta / La Sconosciuta (Italia, 2006), laureat cu cinci premii David Donatello în Italia şi distins pentru cea mai bună regie la Festivalul Internaţional de Film de la Moscova, este un astfel de exemplu.

 

Regizorul şi scenaristul italian s‑a impus pe plan mondial cu Cinema Paradiso, minunata parabolă a lumii‑ca‑sală‑de‑spectacol. Recentul său film Necunoscuta spune povestea unei ucra­inence imigrate în Italia pentru prostituţie, ce luptă din răsputeri să se rupă de trecutu‑i înfiorător. Nimic nou în istoria filmului: o me­lodramă centrată în jurul unei protagoniste sensibile şi atrăgătoare, dar cu nervi de oţel, desfăşurată de fundalul unui thriller psihologic de tip mafiot, extras din lumea tra­ficanţilor de carne vie. Un înger căzut, dar păstrând resurse sufleteşti nealterate, luptă pe viaţă şi pe moarte să iasă din mrejele corupţiei morale. O temă dragă romantismului, preluată de naturalism. Ne aflăm în zona Învierii lui Tol­stoi, a per­­sonajelor fe­minine dostoievskiene (Nas­tasia Filipovna, Sonia Marmeladova). Demnita­tea femeii corupte, în luptă cu mediul ce o obligă la com­promisuri majore şi îi “justifică” chiar recursul la crimă – iată o temă năs­cu­tă în secolul maşinilor, când forţa apologetică a creş­tinis­mului era în mare declin, şi transformată treptat în clişeu.
Dar filmul depăşeşte clişeele şi platitudinea naturalismului. Graţie scenariului inteligent, regiei atente la detalii, dar mai ales partiturii de mare forţă şi subtilitate a interpretei principale Xenia Rappoport (actriţă a Teatrului Dramatic din Sankt‑Petersburg), filmul îşi lărgeşte dezbaterea mult dincolo de moralism, spre probleme redevenite actuale în Est, o dată cu căderea Cortinei de Fier, şi pe care le priveşte dintr‑o perspectivă esen­ţialmente creştină.
Desigur că, în primul rând, regizorul construieşte atent traseul dramatic al eroinei: stratagema machiavelică a accederii ca servitoare într‑o familie râvnită din motive misterioase; câştigarea treptată a afecţiunii fetiţei familiei, presupusă a‑i aparţine; lupta, prin mijloace în aparenţă necreştine (“loveşte pe cel ce te umileşte!”), de a vindeca copilul apatic, damnat de traume psiho‑motorii considerate incurabile – momentul cel mai emoţionant al filmului; ispăşirea voluntară a unor culpe comise, dar neamendate penal, şi a altora, necomise. Acest traseu sinuos e străbătut de o femeie cu aer ascetic, cu privirile stinse, aproape nevorbitoare: parvenirea nu e scopul ei ultim, dar o va plăti din plin. Scurte flash‑uri‑detaliu dintr‑un malaxor al cărnii vii de consum aduc în prim‑plan un trecut terifiant, încă traumatizant, de care eroina e legată cu prea multe lanţuri.
Dar, dincolo de psihologismul cu care tratează periplul prin medii sociale diferite, regizorul e interesat de condiţia imigranţei în sine: anonimatul, imposibilitatea integrării, starea de paria, dorul de casă, izbucnit doar în vise şi în fugare cântece de leagăn, singurătatea absolută. Imigrantul nu are chip, e o pereche de mâini şi picioare care trebăluiesc contra chenzinei pentru mâncare şi adăpost. Imigrantul e un necunoscut. Numele său, venit dintr‑o limbă străină, e imposibil de reţinut. Graiul, minat de accentul străin, îl dă de gol: imigrantul preferă să tacă. Mereu suspectat, aflat într‑o perpetuă frică de concediere, imigrantul e omul care nu are unde să‑şi plece capul. Această elegie a înstrăinării e redată într‑un limbaj empatic, atent la detalii, în care contribuţia tinerei actriţe Rappoport e de primă importanţă. O frumuseţe slavă ce adună împreună ete­ruri solare cu nebănuite adân­cimi, pentru a spune o poveste de viaţă dintr‑o privire.
Suferinţa transfigu­ratoare, asumată ca treap­tă‑de‑devenire – iată o perspectivă fundamental religioasă, pe care doar fundalul creştin (şi în special creştin‑răsăritean) al culturii europene o poate percepe şi reda la adevărata valoare. Nici­când revanşardă, purtată cu demnitate hristoforă (chiar când nu e conştientizată ca atare). O suferinţă în spatele căreia întrezărim întotdeauna Atotbiruitoarea Lumină.