Revista:

Locul unde se termină România ortodoxă

id143_555.jpg.jpg

Dintr-un copil orfan, a ajuns Doctor în Teologie ortodoxă la Salonic. Dintr-un băiat plăpând de la poalele Rohiei, a ajuns stareţ şi exarh al mânăstirilor din Episcopia Maramureşului. Acesta este părintele Timotei, care ridică o mânăstire la hotarul dinspre nord-vest al ţării şi al Ortodoxiei româneşti. Dincolo de el începe pust(i)a…

Părinte stareţ, păreţi un om tânăr…
În 13 ianuarie am împlinit 34 ani. M‑am năs­cut în Maramureş la poalele mânăstirii Rohia. Acolo am şi intrat ca novice, în 1989.
Aveaţi 14 ani…
După mai multe bătăi în poarta duhov­nicească a Mânăstirii Rohia, a treia oară am fost acceptat ca frate tânăr în obştea de acolo, chiar de către Prea Sfinţitul Iustin Sigheteanul, care pe vremea aceea…
…era stareţul Rohiei. L‑aţi cunoscut şi pe părintele Nicolae Steinhardt?
Da, în 6 octombrie 1989 eu am fost primit ca frate, iar dânsul a murit în noiembrie acelaşi an. Dar, copil fiind în satul de lângă mânăstire, la fiecare duminică şi sărbătoare eram nelipsit de la slujbele călugărilor, inclusiv la slujbele de la miezul nopţii.
Părinte, am o întrebare „tehnică”: cum aţi înţeles că, de fapt, chemarea dvs. este călugăria? La 14 ani eraţi totuşi un copil...
Faptul că am crescut la poalele mânăs­ti­rii, faptul că păscând mieii auzeam clopotele bătând, slujbele, toate astea au avut o influenţă extraordinară asupra sufletului meu. Am simţit ceva în taină care mă în­dem­na să merg acolo, sus, în deal unde erau ceilalţi părinţi, pe care îi admiram şi pe care îi iubeam ca pe propria mamă. Mă emoţiona când vedeam, cu ochii unui copil, atâta dăruire din partea lor. Simţeam că sunt sinceri şi devotaţi.
Ţineţi cont însă că am încercat de trei ori. Eram tânăr şi mărunţel, era şi prigoana comunistă, iar Prea Sfinţitul Iustin – stareţul de‑atunci – mi‑a spus să merg la şcoală, să mă mai gândesc. Eu însă mereu mă visam la mânăstire, în strană. Ei bine, atunci, pe 6 octombrie, când părintele mi‑a spus că pot veni, am dat fuga acasă, mi‑am luat câteva hăinuţe şi însoţit de fratele meu am urcat pentru totdeauna la mânăstire… Tata murise cu un an înainte, mama a plâns mult dar i‑am promis că vom fi mereu împreună în rugăciune. Acum, când s‑a dus şi dânsa, cred că se bucură că este mereau pomenită în rugăciune. A fost lucrarea tainică a lui Dumnezeu. Purtată în sufletul unui tânăr ţăran creştin ortodox din Rohia.
Care este povestea acestei mânăstiri? V‑am găsit pe şantier, alături de câţiva oameni.
În afară de cei 18 ani petrecuţi la Sfânta Ana – Rohia, am fost chemat la diferite slujiri: am fost diaconul Prea Sfinţitului Iustin, în paralel am urmat Seminarul şi Facultatea de Teologie de la Cluj, iar în anul 2000 – cu binecuvântarea PF Teoctist – am fost trimis cu o bursă de studii în Grecia, la Tesalonic. Acolo m‑am specializat în studiul Noului Testament, până în iunie 2007, când mi‑am susţinut teza de doctorat cu tema „Erminia şi Exegeza Noului Testament în secolul 20”. Între timp, în 2006, mi‑a fost încredinţată şi ascultarea de exarh al mânăstirilor din episcopia Ortodoxă a Maramureşului şi Sătmarului, deoarece începusem să vin mult mai des în ţară.
Câte mânăstiri sunt în Maramureş şi Satu Mare?
31 de mânăstiri, inclusiv 8 schituri, în care vieţuiesc 270 de monahi, monahii, fră­ţiori şi surioare.
Care este specificul acestor mânăstiri?
Monahismul tradiţional, practicat de Sfin­ţii Părinţi. Dar la fel de important este faptul că aceste mânăstiri sunt misionare, ca şi mânăstirea în care ne aflăm acum. Sunt mânăstiri uşor accesibile, iar în duminici şi sărbători, la hramuri, aici vine un număr însemnat de credincioşi. Au un rol misionar, de apostolat. Obştile sunt în formare, pentru că aici, în Nord‑Vestul ţării, n‑au prea existat mânăstiri. Abia după 1990 s‑a reînviat viaţa monahală. Eram ca într‑o pustă… Când mergeam în Carei sau în Satu Mare îmbrăcat în haină monahală, lumea se uita la mine ca la o curiozitate. Ţinuta canonică şi preotul cu barbă nu erau lucuri familiare credincioşilor de aici. Seriozitatea şi dăruirea de care trebuie să dăm dovadă în partea asta de ţară trebuie să fie totale.
Trebuie să fiţi pe cruce, toată ziua.
După slujbă lăsam epitrahilul, sfintele veşminte, mergem la masă şi apoi la ascultare, tot  restul zilei. Aici, la Scărişoara, ne aflăm acum în situaţia de a construi o casă monahală, pentru că nu putem locui nici noi şi nici pelerinii care vin aici.
De ce se numeşte Scărişoara?
Se leagă de numele localităţii Scărişoara Nouă, pentru că se găseşte în apropierea ei. În 1940, un grup de credincioşi a fost deportat în aceste părţi tocmai din Munţii Apuseni. Sunt moţi colonizaţi de regimul horthyst. În zona Careiului sunt 2‑3 comune în care moţii sunt elementul predominant: Ianculeşti, Horia şi Scărişoara. Acest sat este majoritar românesc şi ortodox. De fapt, aici nu există nici un ungur.
Câţi kilometri sunt până în Ungaria?
Până la fâşia de graniţă sunt doar 3 ­kilo­metri.
Sunteţi ca un avanpost al credinţei orto­doxe…
Aşa şi suntem. Până aici, la noi, se întinde România ortodoxă. Iar rolul mânăstirii noas­tre este covârşitor: vine foarte multă lume, foarte mulţi unguri, nemţi, şvabi, reformaţi cei mai mulţi. Ne cer sfatul, povaţa, dar mai ales ne caută rugăciunile. Revin şi ne spun că s‑a împlinit ceea ce doreau şi asta ne duce în al nouălea cer! Am avut şi avem cazuri în care au cerut să fie botezaţi. Vă daţi seama ce bucurie?
Poate fi considerată Scărişoara o mânăstire cu acţi­uni prozelitiste?
Nu, categoric nu! Prea Sfinţitul, venind des la noi hramuri, spune că mânăstirea noastră nu este împotriva a ceva ci este o pledoarie pentru înţelegere, pentru credinţă. Mânăstirea este a tuturor, poate participa oricine la slujbele sale, chiar dacă nu este ortodox. Noi Îl propovăduim pe Hristos şi săvârşim Sfintele Taine.
Ce caută, de fapt, acei oameni? Ce nu au ei şi găsesc la noi, la ortodocşi?
Aşa cum există şi în Occident tendinţa de a se întoarce la origini, după ce L‑au izgonit pe Hristos din casele şi din domurile lor reci, şi aici Îl caută pe Hristos cel adevărat, Care este smerit şi Care Se arată cel mai bine la lumina candelei. Îl caută aici, unde se propovăduieşte dragostea. Şi unde El poate fi găsit concret, sub forma Sfintei Euharistii! Trupul şi Sângele Mântuitorului, asta caută ei aici. Rugăciunile Maicii Domnului şi toate celelalte… Noi suntem doar slugile Lui.
Nu vă descurajează faptul că sunteţi izolaţi la o margine de Românie? Aici e chiar un capăt de drum, nu vă aflaţi pe axa marilor pelerinaje.
Am primit ascultarea să vin aici ca stareţ în 1 mai 2007. Poate că în taina sufletului meu, aşa ca om, am avut unele obiecţii, care sunau cam aşa: „Bine, bine, dar chiar acolo?”. A venit imediat gândul cel bun care mi‑a spus: „Dacă Dumnezeu vrea aşa, mă duc înainte!” Din acea clipă am părăsit orice gând potrivnic şi am privit mereu înainte. Cum au trăit unii monahi în peşteri, alţii în pustia egipteană, alţii în gheţurile Nordului îndepărtat, oare noi, ca monahi de secol 21 şi ucenici ai lui Hristos, de ce trebuie să considerăm că nu ar fi ceva bun în asta? Şi merg, cu Dumnezeu şi cu sfinţii Lui, înainte! Am pus mâna pe cruce şi pe mistrie şi am mers înainte. A fost planul lui Dumnezeu şi Îi mulţumesc pentru asta. Eu, de fapt, nici nu cunosc altă rugăciune decât cea de mulţumire!