Revista:

Întoarcerea la Tarkovski

id183_555.jpg.jpg

După ce timp de decenii, tonul filmului de artă a fost dat de curentul minimalist (de extracţie naturalistă) şi de câteva experimente postmoderne (indiferente religios), iată că regizorul rus Andrei Zviaghinţev îndrăzneşte să sfideze oroarea faţă de transcendent a criticilor şi confraţilor de breaslă, pentru a reveni, în manieră proprie şi cu o problematică originală, la drumul deschis de Tarkovski. Filmul său Întoarcerea / Vozvrasşenie cucerea la Veneţia în 2003 nu mai puţin de cinci premii, urmate de o serie lungă de alte distincţii la festivaluri dintre cele mai prestigioase.

 

Filmul e o parabolă a venirii lui Hristos în lume, a relaţiei Sale pedagogice cu Apostolii şi a morţii Sale, realizată în formula concisă a unei drame de familie. O dramă în patru personaje, cu nume generice sau simbolice (Mama, Tata, Andrei şi Ivan), a cărei tensiune se dezvoltă în jurul raportului credinţă/necredinţă, înţeles concret ca încredere, respectiv neîncredere a celor doi fii, aflaţi la vârsta pubertăţii, într‑un tată aproape uitat, aproape necunoscut, proaspăt întors acasă. Problemele celor doi fii – nevoia de afecţiune şi confruntarea (deosebit de dureroasă pentru cel mic) cu examenele maturizării primesc ajutorul neaşteptat al tatălui. Un ajutor de esenţă virilă, exigent şi aparent neprietenos, dificil de primit, uneori de‑a dreptul provocator şi deconcertant, total diferit de empatia maternă. Dacă mama (mereu prezentă) se adaptează afectiv la emoţiile fiilor, comunicarea cu tatăl reclamă verticalitate. Iar accesul la verticalitate este teribil de dificil la 12 ani, când laşitatea pare un paravan în faţa inerentelor neputinţe, orgoliul, o ţintă înaltă, iar confruntarea dintre cele două creează nevroze, pe care doar accesul la dimensiunea spiritului le poate rezolva. Aceste coordonate psihologice, atent dramatizate în film, vizează simbolic o vârstă a omenirii: este ieşirea din copilărie, vârsta simbolică a Apostolilor în momentul venirii lui Hristos în lume.
Parabola christică se insinuează apăsat, într‑o suită de uimiri progresive. Ivan (poreclit Măruntul) cade la proba curajului, la care este supus de gaşca sa de băieţi: el nu se încumetă să sară în apă de pe un turn înalt. Fratele său Andrei, cu vreo doi ani mai mare, trecut de primele probe ale maturizării, încearcă să‑l ocrotească.
Acasă, cei doi sunt surprinşi de sosirea neaşteptată a tatălui. Personaj enigmatic, acesta „a venit de departe”. Pur şi simplu „s‑a întors”, spune mama. Se pare că e aviator. În podul casei, cei doi repetă la patru mâini secvenţa răsfoirii albumului de gravuri din Copilăria lui Ivan. Dar imaginea nu se mai opreşte la desenele apocaliptice ale lui Dürer, ci la scene din Facerea Lumii, având ca personaj pe Tatăl Ceresc. Dintre file răsare o fotografie veche de familie: „Vezi? Este el!”, exclamă Andrei.
Părintele sosit inopinat îşi învaţă fiii, în primul rând, să‑l numească tată, aşadar, să i se supună. Andrei colaborează bucuros: pentru el, tatăl e personajul mult aşteptat. Aceasta stârneşte gelozia lui Ivan, născut în anul plecării tatălui; pentru el tatăl e un necunoscut, care îl rupe de sânul mamei şi îi impune o maturizare abruptă. „De ce ai venit? Ca să ne umileşti? Ce treabă ai cu noi, dacă ai lipsit atât de mult?” – iată revolta chinuită a mezinului, ce va avea consecinţe tragice.
Întru cât răgazul petrecerii cu ai săi este scurt, tatăl pleacă la pescuit cu copiii, pentru a‑i învăţa cele necesare supravieţuirii: pregătirea unei bărci, autoapărarea, răbdarea, responsabilitatea, ascultarea. Venirea lui Hristos printre oameni reia scenariul liturgic: Dumnezeu Se arată tuturor, dar nu Se impune, lucrează împreună cu cei care cred şi moare pentru cei lipsiţi de credinţă.
Periplul aventurier pescăresc al celor trei se termină cu moartea surprinzătoare a tatălui, cauzată de egoismul ob­stinat al mezinului. Momentul, de o maximă tensiune, e figurat prin tentativa de sinucidere a copilului, ce încearcă să‑şi depăşească frica de înălţime de la început. De pe un turn‑pereche al celui din prolog, el e gata să‑şi dea drumul în gol, presat de autosugestia delirantă a înfruntării înaltului: e delirul celui ce încearcă să zboare, fără a avea pe Dumnezeu. Încercarea tatălui de a‑l salva îi este acestuia fatală. E Vineri. Şocul catastrofei dezmorţeşte conştiinţa adormită a mezinului. Din acest moment povestea urmează traseul de mare dramatism al plângerii lui Hristos.
Târârea anevoioasă a trupului tatălui mort prin tina pădurii, înapoi către barcă, descrie efortul aproape supraomenesc al maturizării copiilor şi creează premisele revenirii în fire a fratelui mai mic. Secvenţa trimite la prohodirea lui Hristos. Dar calea dureroasă a Rec­viemului îşi are apogeul în ziua de Sâmbătă. Deodată, barca neancorată în care e culcat trupul părintelui începe să se scufunde. Copiii o sesizează tardiv şi privirile lor îngrozite asistă la dispariţia trupului drag în volburile întunecate – acută metaforă plastică a Pogorârii la iad. Mişcarea descendentă a trupului mort, urmărită subacvatic, e replică la urcuşul din adânc spre lumină al înotătorului copil din prima secvenţă.
Metaforele comunică, se com­ple­tează reciproc, cu­prinzând într‑o singură sferă un sens universal, pe care arta filmului, în toată istoria ei, nu l‑a rostit nicicând cu atâta emoţionantă limpezime.