Revista:

Învierea Domnului în iconografia ortodoxă

id182_444.jpg.jpg

„Prădat‑a iadul Cel ce S‑a pogorât în iad; […] A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ şi s‑a întâlnit cu cerul. […] Unde‑ţi este iadule biruinţa? Înviat‑a Hristos şi tu ai fost nimicit. Sculatu‑S‑a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat‑a Hristos şi se bucură îngerii. […] Înviat‑a Hristos şi nici un mort nu este în groapă”. Prin aceste cuvinte de Dumnezeu insuflate încearcă Sfântul Ioan Gură de Aur să surprindă bucuria praznicului Învierii Domnului, sărbătoare aflată în centrul anului liturgic al Bisericii Ortodoxe. Mister de nepătruns pentru minţile iscoditoare şi totodată adevăr luminos descoperit celor cu inima curate, fără de care „zadarnică este credinţa noastră”, Învierea Domnului a constituit o sursă inepuizabilă de inspiraţie pentru imnografia, literatura patristică şi iconografia ortodoxă.

 

Dacă în arta apuseană este răspândită reprezentarea lui Hristos ieşind biruitor din mormânt, în schimb în tradiţia iconografică orto­do­xă evenimentul Învierii este ilustrat de regulă prin două teme prinicipale: Pogorârea la iad şi Îngerul vestind Mironosiţelor Învierea. Dacă în cazul celei de‑a doua teme există re­fe­rin­ţe clare în Evangheliile canonice, în schimb Pogorârea la iad a Mântuitorului, deşi apare profeţită în Vechiul  Testament (Iov 38,17; Osea 13, 14; Ps. 23, 7‑8; 106, 10‑14; Iona 2), rămâne învăluită în taină în scrierile Noului Testament. Men­ţiuni indirecte găsim în Evan­ghelia după Matei (Mt. 27, 52‑53; 12,40), în predica Sf. Ap. Petru în ziua Cincize­ci­mii (FA 2, 22‑24, 29‑32), în epistolele Sf. Ap Pavel (Ef. 4,9; I Cor. 15, 5‑57), singura referinţă directă la Pogorâ­rea la iad apărând în prima Epis­to­lă sobornicească a Sf. Ap. Petru (I Pt. 3, 18‑21). Episodul apare descris în detaliu în literatura creştină apocrifă din sec. II‑IV (în special în Evanghelia lui Nicodim), dar fiind conform cu doctrina Bi­se­ri­cii a devenit un bun al Tra­diţiei. Biruinţa lui Hristos asu­pra mor­ţii şi a iadului apare frec­vent abordată în poezia şi imnografia creştină ori în lite­ratura patristică (cateheze, omi­lii, exegeze), începând cu troparul praznicului (sec. II), folosit până astăzi în Bi­se­ri­ca Ortodoxă. Ca temă ico­no­gra­fică, Pogorârea la iad se întâlneşte pentru întâia oară pe coloanele baldachinu­lui ba­zi­licii San Marco din Ve­ne­ţia (sec. VI), fiind extrem de răspândită în arta creştină, îndeosebi în Răsăritul ortodox. Printre cele mai celebre for­mulări ale temei se numără cele din bisericile Santa Maria Antiqua (sec. VII) şi San Clemente (sec. X) din Roma, cele din biserica mănăstirii Nea Moni din I‑la Chios (Grecia) şi din katholiconul Marii Lavre din Athos (sec. XI), cele din bisericile din Daphni (Grecia) şi Torcello (Sicilia) (sec. XII) ori celebrele fresce de la Protaton (Athos) şi mănăstirea Chora (Constantinopol) (sec. XIV).
Scena, care aminteşte con­­form lui Andre Grabar, de tema triumfului imperial ‑ în cazul de faţă biruinţa Îm­pă­ratului Hristos asupra iadu­lui şi a morţii – grupează o serie de personaje în jurul Mân­tuitorului Hristos. Aflat în centrul compoziţiei, Acesta apare înveşmântat într‑o tu­ni­că şi o mantie luminoase (albe sau aurii), cu trupul înca­drat de mandorlă (degradeu cro­matic de formă migdalată sau circulară), apucându‑l cu mâna dreaptă pe Adam şi cu stân­ga pe Eva şi trăgându‑i din morminte. În anumite va­riante ale scenei, Domnul ţine în mâna stângă Crucea, sim­bol al biruinţei ori un ro­tu­lus înfăşurat, simbol al pro­po­văduirii (cf. I Pt. 3, 19), iar mantia Sa flutură în sus, spre a sublinia mişcarea de cobo­râre. Iadul apare zugrăvit ca o peşteră întunecoasă, afla­tă în registrul inferior al com­po­ziţiei, plină de lacăte şi încuietori sparte şi având porţile scoase din ţâţâni şi dispuse în forma crucii. În fundul grotei se află Belzebut cu mâinile şi picioarele legate şi cu o funie de gât. Împrejurul Mântui­to­rului se află numeroase per­sonaje, grupate de obicei si­metric, de‑a dreapta şi de‑a stân­ga Sa: Drepţii Vechiului Testament (printre care David şi Solomon), în frunte cu Sf. Ioan Botezătorul, care îl arată cu mâna pe Hristos, respectiv Proorocii Vechiului Testament (printre care Iona, Isaia şi Ieremia), în faţă apărând dreptul Abel. Fundalul este constituit de stânci, care se înalţă simteric în spatele celor două grupuri de personaje şi care reflectă lumina ieşită din adâncurile pământului.
Sursele temei Îngerul ves­tind Mironosiţe­lor Învie­rea se găsesc în Evanghelii­le sinoptice: Mt. 28, 1‑8; Mc. 16, 1‑8; Lc. 24, 1‑8. Com­poziţia înfăţişează un înger în veşminte albe şezând pe pia­tra răsturnată a mormântului, ţinând în mâna stângă un toiag, iar cu dreapta arătând spre mormântul gol şi deschis ‑ redat iniţial sub forma unei capele funerare, model inspirat de rotonda Sfântului Mormânt (Învierii) de la Ierusalim, iar mai târziu sub forma unui sarcofag ‑ în care se află giulgiul şi mahrama ce au învelit trupul lui Hristos. În faţa Îngerului se află femeile mironosiţe, lipite una de cealaltă, în număr de două sau trei (Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosie şi Salomeea), purtând în mână câte un mic vas cu miruri. Scena apare de timpuriu în arta creştină, aşa cum o demonstrează fresca din baptisteriul creştin de la Dura Europos (Irak), ce datează din sec. III. Din sec. IV se păstrează un relief sculptat în fildeş (Trivulzio, Milano), iar în sec. VI întâlnim scena în Evangheliarul lui Rabbula şi într‑un relicvar de la Vatican.
În prezent în bisericile ortodoxe se mai întâlneşte şi o altă reprezentare intitulată Învierea, de certă origine apuseană şi care se îndepărtează de tradiţia iconografică. Hristos apare ieşind dintr‑un mormânt sub formă de sarcofag, cu trupul parţial acoperit şi ţinând un steag în mâna dreaptă, iar în jurul mormântului stau ador­miţi ostaşii aflaţi de pază. Scena inspirată din teatrul medieval, apare în pictura apuseană începând cu sec. XIV şi începe să pătrundă şi în iconografia ortodoxă odată cu sec. XVII.
De asemenea din ciclul Învierii mai fac parte şi scenele ce înfăţişează arătările Mântuitorului Hristos de după Învierea Sa din morţi: Hristoa arătându‑se mironosiţelor, Hristos arătându‑se Mariei Magdalena, Cina de la Emaus, Hristos arătându‑se celor 11 Apostoli, Toma pipăind rănile lui Hristos, Hristos arătându‑se Apostolilor la Marea Tiberiadei sau Hristos arătându‑se Apostolilor în Muntele Galileei.