Revista:

Masoneria de duminică

id158_vbn.jpg.jpg

Luna trecută am primit, prin poşta electronică, o invitaţie mai puţin obişnuită (redactată stângaci, dacă nu chiar agramat): „Duminică orele 13,00 – la Templul Istoric Masonic din Str. Gramont nr. 3 sector 4 Bucureşti, vă invităm la o Conferinţă de presă, ocazie când inaugurăm un Magazin Masonic şi deschidem oficial Muzeul şi Biblioteca Masonică a Marii Loji Naţionale a României şi a Centrului Regional de Studii Francmasonice Paris – [Bucureşti] – urmată de un dineu. Vor fi prezenţi şi Mari Maieştri din alte ţări […]. În speranţa unei cunoaşteri reale în slujba cetăţenilor liberi fiind cu toţii, vă aşteptăm cu drag la aceste evenimente…” (m‑am străduit să reproduc întocmai).
Să mă duc? Să nu mă duc?… Curiozitatea era mare, căci nu ştiam despre masoni decât din citite şi din auzite. Pe de altă parte, de mai multă vreme mă bântuie o întrebare, căreia speram astfel să‑i găsesc măcar un început de răspuns: cum poate fi înţeleasă relaţia cu masoneria a unor clerici ortodocşi, care mai şi pretind public că nu există nici o contradicţie între linia Bisericii şi cea a masoneriei? Şi am hotărât să mă duc, propunându‑mi însă să încerc să fac abstracţie de ceea ce ştiu sau cred despre masonerie şi să mă pun, pe cât posibil, în pielea unui observator neutru şi „virgin”…

Pe 23 martie, după Liturghie, bucuros de prima zi însorită de primăvară, o apuc la pas spre adresa din invitaţie. Templul Istoric Masonic din str. Gramont nr. 3 nu‑i decât o casă de prăvăliaş înstărit de pe la 1905, cu etaj mansardat şi cu o fâşie de curte, străjuită de strania „troiţă” cu simboluri masonice „sfinţită” prin vara anului trecut… chiar de că­tre un preot ortodox (înregistrarea video circulă pe internet). Am grijă să trec pragul porţii nu mai târziu de ora indicată (13.00) şi aflu în curtea îngustă cam o duzină de oameni de presă, majoritatea tineri în blugi şi adidaşi, aşteptând cuminţi să fie invitaţi înăuntru. Mai în fundul curţii, drepţi, scrobiţi, spânzuraţi de papioane, un grup de „fraţi” stau de vorbă între ei. Par oameni subţiri, civilizaţi, de la care te‑ai fi aşteptat la mai multă rigoare protocolară. Conferinţa de presă a început însă cu o întârziere de mai bine de 30 de minute şi, deşi nu eram decât vreo 20 şi ceva, n‑am încăput toţi în cămăruţa spre care am fost îndrumaţi. N‑au fost însă singurele impoliteţi organizatorice. Cuvântul în franceză al unui mason de rang înalt n‑a beneficiat de nici o traducere (mizându‑se poate pe „francofonia” apriorică a românilor), iar de „sanctuarul” propriu‑zis, în care se desfăşoară ritualurile, am fost ţinuţi cu grijă la distanţă.
La conferinţa de presă, ne‑am aflat faţă în faţă cu trei „Atotputernici”: Atotputernicul Frate Viorel Dănacu, Marele Maestru al Marii Loji Naţionale a României (a nu se confunda cu Marea Lojă Naţională din România, condusă de d‑l Chirovici); Atotputernicul Frate Huber Greven, Suveranul Mare Comandor al Supremului Consiliu al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat al Franţei; Atotputernicul Frate Daniel Roman, din fruntea Supremului Consiliu Român al aceluiaşi Rit.
D‑l Dănacu, principalul amfitrion, face o scurtă introducere formală, accentuând pe ideile de reorganizare din mers şi de transparenţă a activităţii masonice din România. Se pricepe să pară cel mai volubil şi mai „deschis” dintre toţi. Un coleg de breas­lă îmi şopteşte, de alături, că actualul Mare Maestru ar fi fost pe vremuri miliţian. Mie mi se pare că aduce mai degrabă a chelner de lux, şlefuit pe la case mari. Ţine să precizeze că Loja sa, spre deosebire de obedienţele preponderent atee ale Marelui Orient, are profund respect faţă de religie, membrii jurând din capul locului pe „Sfânta Biblie”.
D‑l Dănacu îi dă destul de repede cuvântul d‑lui Greven, franţuzul, cel mai vîrstnic dintre toţi, personaj stilat şi viclean, cu aer de iezuit trecut la „frăţiori”. Acesta ne vorbeşte pe scurt despre „spiritualitatea” masonică, străduindu‑se să se coboare elegant la înţelegerea noastră de neiniţiaţi: purtători de tradiţii milenare, masonii n‑au mai nimic de‑a face cu politica, aşa cum calomnios se pretinde despre ei, ci caută „perfecţia” spirituală; nu‑i preocupă micile, ci Marile Mistere. Se raportează la ideea de Dumnezeu, chiar dacă nu neapărat personal, iar Marele Arhitect al Universului e simbolul cumulativ al tuturor ideilor de Dumnezeu din religiile tradiţionale.
Mai plictisit şi mai posac, urmează la cuvânt d‑l Roman, pe ai cărui umeri par să apese toate problemele nerezolvate ale masoneriei române şi chiar universale. Salută progresul „administrativ” al structurilor masonice de la noi, tradus mai cu seamă în Supremul Consiliu pe care‑l conduce şi în proaspăta Lojă de Perfecţie de Grad 14 (care netezeşte decisiv calea spre gradele mai înalte, până la Gradul 33 – şi când spune „Gradul 33”, i se simte un plus de înfiorare în glas).
Urmează un simulacru de „dialog” cu sala, dar cu ochii pe ceas. Noi ne‑am îndeplinit scopul propagandistic, par să sugereze amfitrionii, şi ar fi bine să nu ne mai complicăm cu discuţii, ci să trecem la numărul final (prezentarea muzeului şi magazinului) şi la gustările în aer liber (numite în invitaţie „dineu”). Cele câteva întrebări, de altfel, sunt mai degrabă timide şi neesenţiale, poate şi din ignorarea problematicii masonice, poate şi dintr‑o anumită bănuială că răspunsurile n‑ar putea fi decît politicos‑evazive (cum s‑au şi dovedit de fapt). Mă încumet şi eu, din uşă: „Noi, neiniţiaţii, căutăm să numărăm obedienţele masonice din România şi nu mai prididim: ne ies 8 sau 9, iar unii zic că ar fi chiar 11, şi toate în frondă unele cu altele. Peste atâtea divergenţe, e şi ceva care vă uneşte?”. În timp ce eu vorbesc, cei trei clatină grav din cap (inclusiv franţuzul, de parcă ar înţelege). Cum termin, d‑l Dănacu zice: „Vă mulţumesc că mi‑aţi pus această întrebare! Din păcate, aşa este, dar…” (toată lumea e ochi şi urechi, de o parte şi de cealaltă). Acest „dar” îmi aduce brusc aminte de paginile lui N. Steinhardt cu imaginarul rechizitoriu „ţărănesc” făcut unui Iuda care ar vrea să se disculpe (la fiecare „dar” al vânzătorului, interlocutorul îl aduce, „ţărăneşte”, la realitatea brută a faptei lui). „Aşa este”, zice d‑l Dănacu, „dar pentru cel iniţiat, pentru adevăratul mason, masoneria e una singură…” etc., etc. Înţeleg că n‑are rost să insist, aşa că‑i ascult amuzat pledoaria şi la sfârşit îi mulţumesc politicos.
Conferinţa de presă s‑a terminat şi toată lumea pare uşurată. În drum către odaia‑muzeu de la etaj, spre care duce o scară spiralată, suntem îndemnaţi să poposim câteva clipe dinaintea „banierei” masonice, străjuite frontal de bustul lui Cuza, iar de‑a dreapta şi de‑a stânga de portretele înrămate ale „marilor masoni români”, de la Horea până în zilele noastre.
Muzeul e de fapt o cămăruţă mansardată, cu rafturi de jur‑împrejur. D‑l Dănacu ne prezintă, cu un fel de mândrie şcolărească pentru buna pavoazare, câteva diplome şi medalii. Cineva observă, sub sticlă, şi două farfurii pictate şi smălţuite. „E ceramică de Horezu. O preţuim pentru că regăsim în ea simbolurile noastre”. „Ce simboluri, adică?”, îndrăzneşte o duduiţă. „Păi… soa­rele, luna…” (dau toţi să fotografieze). Şi unul, mai hâtru: „Soarele şi luna? Păi mai e, dom’le, ceva să nu fie masonic?!”. Marele Maestru surâde şi trece mai departe…
Coborâm, dăm ocol prin spate, pe un lung culoar care pleacă de sub scări, trecem prin faţa uşii de la „camera interzisă” (dea­supra căreia scrie cu litere de‑o şchioapă: Libertate‑Egalitate‑Fraternitate) şi ieşim la celălalt capăt al curţii, unde a fost amenajat magazinul masonic (director: Marius Ludovic Nagy). Cărţi, reviste, insigne, baniere, săbii cu cap de mort, mănuşi, colane, cravate, papioane, sorţuleţe… Un coleg, care pare fascinat de acestea din urmă, se interesează de preţ. Depinde. Iată un sorţ pentru Gradul 3… Iată şi unul de Mare Comandor… Pot ajunge până la vreo 4 milioane de lei ­vechi, dar, ca toate celelalte obiecte de ritual intern, nu se vând decât membrilor. Profanul îşi poate cumpăra o carte, o revistă, o insignă… (De altfel, la plecare, ni se dă fiecăruia câte‑o pungă de hârtie cu baniera imprimată pe ea, iar înăuntru câte‑o Medalie Jubiliară şi câte‑un număr din revista Cuvânt masonic)
Între timp, afară, în curte, mesele cu bucate s‑au înmulţit: salamuri uscate, brânzeturi fine, fripturi, cîrnaţi, plăcinte (la care un frate cu papionul mai strâmb ne îmbie cu precădere, părând gata să ne dea şi reţeta), iar mai la o parte un fel de bar improvizat, cu bere, vin, răcoritoare şi cafea. Spiritualitatea masonică nefiind una ascetică, fraţii, chiar dacă jură pe Sfânta Biblie, n‑au probleme cu Sfântul şi Marele Post… Ceva îmi spune că reflectarea în presă va fi una favorabilă. Ceea ce înseamnă că scopul gazdelor a fost atins. Libertate şi transparenţă („în slujba cetăţenilor liberi fiind cu toţii”). Ce „ocultă”?! Ce „conspiraţie”?! Şorţuleţe şi papioane. Patriotism european.
Prind în treacăt discuţia dintre doi reprezentanţi ai presei, ce se uită lung la Atotputernicului Frate Huber Greven (care reuşeşte, cu eleganţă, să fumeze, să vorbească, să mănânce şi să bea în acelaşi timp!). „ – Şi cu secretu’ masonic cum rămâne? – Păi nu mai sunt secreţi, sunt numai discreţi… Că legea nu dă voie la asociaţii secrete”.
Nu ţin să mai zăbovesc şi scap la larg, pe străzile însorite. Lumea nu e scorţoasă şi n‑are papioane, ceea ce dintr‑o dată mi se pare reconfortant. Când tai mahalaua, spre Pasajul Mărăşeşti, pentru prima oară aud manele şi nu mă deranjează…
Din păcate, tot nu m‑am dumirit cu clericii îndulciţi la Loji. Ce‑I lipseşte lui Hristos şi găseşti la Marele Arhitect? Şi cum să‑i spui lui cutare şi lui cutăriţă Atot­puternicul, când în Biserica în care slujeşti Atotputernic e numai Dumnezeu? Şi ce‑ai tu, popă ortodox, cu unii care înfulecă şi împart hartane în Postul Mare? Sau tragi tu nădejde să afli în Loja de Perfecţie, cu fratele Greven de‑a dreapta şi cu fratele Roman de‑a stânga, desăvârşirea Tatălui Ceresc? Templul lor poate că nu‑i chiar capiştea păgână, dar şorţuleţul sigur nu este patrafir, nici Marile Mistere nu sunt Sfintele Taine… Dar poate că nu „spiritualitate” cauţi tu în Loji, ci altceva… Puterile şi măririle lumii acesteia? Ei cică nu ţi le pot da…