Revista:

Premiu pentru anti‑creştinism?

id188_888.jpg.jpg

Faptul că premiile literare azi reflectă tot mai mult virtuţile comerciale şi tot mai puţin calităţile intrinseci ale unei cărţi  e un lucru ştiut, asumat  fără emoţii, în „spiritul veacului” tranzacţionist pe care îl trăim. Există însă cazuri când discrepanţa între autoritatea instituţională care acordă o asemenea distincţie şi alegerea concretă pe care o girează e atât de mare, încât reuşeşte să nedumirească. Un exemplu în acest sens ar putea fi Marele premiu pentru roman al Academiei Franceze pe 2007.

 

Ultimul laureat  e  Vassilis Alexakis, pentru romanul Ap. J.‑C. (După Hristos); un scri­i­tor de origine greacă, cu o bibliografie con­siderabilă în franceză, răsplătit deja cu pre­miul Medicis, în 1995, pentru  romanul La langue ­maternelle. De ce consider şocantă legitimarea ultimei cărţi a lui Alexakis, la un asemenea nivel?  Pentru că, în virtutea unei situări ideologice „agreate”, cartea îşi permite tristul lux de a nu întruni minimele calităţi literare necesare unui roman de 400 de pagini, pe un subiect altminteri generos cum era, în primă instanţă, ideea unei călătorii spre şi pe Muntele Athos. O incursiune cu potenţial iniţiatic, care îi deschide cititorului apetitul deopotrivă pentru latura de ficţiune şi pentru cea documentară, făcându‑l să abordeze cartea curios, în aşteptarea unei dezvoltări complexe, atât în plan epic, cât şi spiritual. Doar că nici un fel de asemenea dez­voltare nu se petrece, deşi  la fiecare sută de pagini speri să se mişte ceva.
Personajul central e însuşi naratorul, care porneşte spre Sf. Munte în scopul de a găsi acolo urma unui monah despre care familia nu mai avea veşti de peste 50 de ani şi, totodată, pentru a‑şi completa banca de date, în vederea un eseu despre lumea athonită. Nici periplul până la Athos, nici călătoria pe Sf. Munte nu reprezintă însă mai mult decât … nişte rubrici de formular în care autorul‑narator îşi instalează  poncifele anti‑ortodoxe şi liber‑cugetătoare, denigrând programatic comunitatea athoniţilor (prezentată ca o cloacă de călugări corupţi) sau „împungând” retroactiv Bizanţul. Din punct de vedere romanesc totul stagnează, lipseşte minima tensiune epică sau psihologică, nici un personaj nu prinde viaţă. Chiar şi atunci când materialul documentar este interesant,  modul propagandistic în care e utilizat şi lipsa de interes pentru o construcţie literară viabilă îi compromit deopotrivă valoarea şi credibilitatea. Şi totuşi, speranţa cititorului e că, o dată ajuns la Athos şi, mai exact, la monahul căutat, personajul‑narator va trăi un minim spasm lăuntric, o minimă revelaţie… Aş! Nu numai că sosirea propriu‑zisă la Athos e, din punct de vedere literar, nejustificat amânată până la ultimele zeci de pagini (din 400!), dar ea nu aduce absolut nimic nou, iar întâlnirea (mult râvnită, chipurile!) cu  schimnicul Daniel cel ascuns între stânci (limitată la câteva replici convenţionale) e anti‑climaxul perfect. Nici măcar ascetul nu clinteşte nimic în sufletul, cugetul sau psihicul eroului nostru de mucava… care pleacă de la Athos mai convins de propriile prejudecăţi decât la sosire; încât eşti tentat să crezi că unicul scop al scrierii romanului a fost  acela de a dovedi câtă dreptate a avut, are şi va avea naratorul atunci când susţine că religia e o beţie cu apă rece, iar  viaţa monahală athonită – un cuib de rataţi şi complexaţi, cu origini „nesănătoase” în Bizanţ.
Trist, dar adevărat. Dacă aş fi găsit întâm­plător cartea Ap. J.‑C., într‑o librărie pariziană şi m‑ar fi dezamăgit la lectură, aş fi zis că e firesc – la urma urmei, se cam publică orice. Greu de acceptat rămâne, în schimb, faptul că Alexakis e onorat cu Marelui premiu pentru roman al Academiei Franceze, pentru o scriere lacunară atât stilistic, cât şi narativ, doar fiindcă ideologic e… „pe linie”. Altfel spus: co­rectă‑politic prin anti‑creştinism.