Lumea Credintei, anul VI, nr. 6 (59) Iunie 2008

id18_lumeacredintei59.jpg.jpg

EDITORIAL    – MARȘUL NESIMȚIRII

Şi, în definitiv, ce vor aceşti oameni? Pentru ce se expun pe străzile noastre, ziua în amiaza mare – care de gât, sărutându-se, care cu limba pe afară, care mişcându-şi lasciv fesele, care cântând alandala? Este clar că marşurile homosexualilor nu sunt altceva decât nesimţire în stare pură. De ce?
Pentru că în lumea „normală” în care am intrat de 18 ani încoace, a fi homosexual nu mai este un păcat public/social, nu se mai sancţionează cu închisoarea sau amenda penală ori contravenţională, nu mai există discriminări profesionale pentru aceşti minoritari. Li se permite ca în spaţiul lor privat să facă ce poftesc, fără a suferi vreo consecinţă în afara lui. Şi atunci?
Aici apare nesimţirea. A lor, dar şi a celor care cauţionează public astfel de manifestări. Pentru că ne simţim lezaţi de prezenţa icoanelor (sfinţenia ustură!), dar nu ne deranjează defel cortegiul de boli mintale şi infecţioase care defilează pe Calea Victoriei. Ne protejăm copiii cu semnul AP („A se viziona numai cu acordul părinţilor”, impus de CNA pentru filmele deocheate din miez de noapte), dar ne lasă reci pliantele de promovare cu care homosexualii au împânzit Piaţa Unirii, făcând „victime” de la 8 la 80 de ani.
Iar ultimul argument este: câtă vreme aceşti oameni au toate drepturile la viaţa lor intimă, orice alte revendicări sociale le pot face nestingheriţi în instanţe civile (naţionale sau transnaţionale), cu avocaţi bine plătiţi, prin referendumuri, petiţii, memorandumuri etc. Aşadar, nu trebuie să exercite o asemenea presiune vizuală doar pentru o cauză… sexuală. Căci modul cum fac dragoste unii nu ar trebui să-i privească – public! –  şi pe ceilalţi. Adică pe noi toţi, cu tot cu copiii noştri, cu mamele noastre, cu bunicii noştri. Cu icoanele şi cu credinţa noastră, pentru care nu ieşim pe străzi – ca nişte adevăraţi majoritari, înţelegători şi blegi. Dar, în acelaşi timp, propun – în numele acestei strâmbe logici „democratice” – ca alegerile politice să fie câştigate de cei care au cel mai mic număr de voturi; coada „la orice” să înceapă cu ultimul venit; tinerii să primească locul în autobuz, deoarece sunt minoritari faţă de bătrânii care „se plimbă toată ziua”. A, era să uit: referendumul, la fel – să fie adjudecat invers – şi asta câtă vreme minoritatea (oricare ar fi ­aceea) are totdeauna dreptate!

Articole asociate: