Revista:

De la viaţă la artă şi invers. Spovedanie la Tanacu

id169_asx.jpg.jpg

Mărturisesc că după lehamitea creată de scenariul monstruos al Alinei Mungiu-Pippidi în „Evangheliştii”, invitaţia de a vedea spectacolul „Spovedanie la Tanacu”, recent pus în scenă de Andrei Şerban, m-a plasat într-o dificultate de opţiune. Pur şi simplu ezitam să mă duc, gândindu-mă că şi alţi artişti or fi prins din zbor ideea nesăbuită să se „cocoaţe” pe subiecte care încă dor, însă două argumente au înclinat balanţa să apuc calea Teatrului Odeon. Primul: faptul că scenariul este scris de Tatiana Nicolescu Bran (ziarist BBC şi autoare a excelentului volum care tratează „cazul Tanacu”; continui paranteza cu verdictul lui Stelian Tănase: „Tanacu? Cel mai interesant subiect de presă din ‘89 încoace!”). Al doilea: frenezia cu care Andrei Vlădăreanu („spiriduşul” de la Lumea Credinţei) a pus lumea pe jar, obţinând şi trimiţând invitaţii, chemând presa, ce mai – scoţând oamenii din casă şi împingându-i spre teatru, mai ceva ca la Maglavit!
Cu acest amalgam de gânduri în cap, dar şi cu conştiinţa faptului că în timp ce noi ne hlizim „ca la teatru”, fostul călugăr Daniel şi fostele maici de la Tanacu îndură recluziunea grea, m-am aşezat confortabil să văd piesa.
Dintru început m-a izbit atmosfera densă de pe scenă, profund spirituală, care emana dinspre ceata „călugăriţelor”, aşezate cuminte pe bancă, aşteptând ca voia lui Dumnezeu să dea buzna peste isihia lor. Îşi aşteptau destinul dar şi pe noi, spectatorii – cei care cauţionăm actul artistic, dar şi cei care am dezbătut şi încă mai dezbatem cu furie cazul lor, al celor de la Tanacu. Privitori pasivi sau judecători „nemitarnici”, cu principii savonaroliste sau iluministe, cu teoria conspiraţiei în cap sau doar cu accente anticlericale, puşi pe răfuială cu sistemul sanitar sau cu strâmbătatea socială din România – noi, spectatorii, am fost aşezaţi în faţa faptelor, aşa cum s-au consumat ele la Tanacu. Am văzut batălia dintre diavolul şi bunul Dumnezeu, în care câmpul de luptă a fost chiar inima acestor oameni (aşa cum spunea cândva Dostoievski). Cine a câştigat, cine a pierdut?
Impresionant a fost jocul actorilor (toţi foarte tineri), animaţi de greutatea subiectului, dar şi de bagheta lui Andrei Şerban. Care a reuşit o performanţă uluitoare (pentru mine, unul): aceea de a turna într-un format artistic universal un conţinut codificat, pur ortodox sub aspect epic şi liric. Mai exact, a reuşit să cuprindă (dar şi să comunice!), în forma culturală a unei piese de teatru moderne, un subiect tipic spaţiului duhovnicesc răsăritean, cu „parametrii” săi specifici. Se clatină astfel un mit, conform căruia suntem de „nepovestit” lumii largi, cuvântul dor este intraductubil, sufleteşte suntem cu totul altfel decât alţii, România este de multe ori un caz aparte, chiar un buric duhovnicesc al pământului ş.a.m.d. Şi nimeni nu ne poate înţelege, şi nimeni nu ne poate reda fidel trăirile, pentru restul lumii… Or, Andrei Şerban, prin acest spectacol, a izbutit să „traducă” o dramă strict ortodoxă într-un limbaj universal, prin artă. Păstrez, aşadar, încredinţarea că spectacolul de la Odeon poate fi jucat pe orice scenă a lumii, în faţa oricărui tip de public: acesta va înţelege exact despre ce este vorba „în propoziţie”!
Un merit aparte îl au actorii, care pur şi simplu au trecut ei înşişi prin chinurile Irinei Cornici, ale călugărului Daniel, ale obştii de la Tanacu. A fost un act de exorcizare „pe cord deschis”, jucat nu numai cu mintea şi cu talent declamativ, ci trăit şi cu inima. În urma acestei concluzii, sunt convins ca spectacolul nici nu va avea viaţă lungă, deoarece epuizează, secătuieşte complet actorii şi publicul. Este o gaură neagră care absoarbe energie, dar o energie care nu se reface în urma aplauzelor, ca în alte situaţii. Este o energie consumată, o energie dăruită, o energie revărsată, care umple golul unei drame încă în derulare. Şi dacă pe scenă este aşa, cum o fi fost – fraţi creştini – acolo, la Tanacu?