Revista:

Georgia – cruciata Răsăritului

id163_qwert.jpg.jpg

Nu poţi să te joci cu cuvintele cu un georgian. El e pătruns de adevărul că „la început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”.  Nu actele, nu legile, ci cuvântul. Aşa că dacă un georgian îţi promite ceva, poţi fi sigur că şi dacă moare se străduieşte să-şi împlinească cuvântul.
Aşa a făcut şi Georgi Maissuradze într-o seară, în Athos, când a promis că o să-mi arate „ţara lânii de aur”. (Mi-a dat şi un pomelnic atunci şi aşa am aflat prima ciudăţenie ivirită: trebuia pomenit  „mama Vasilli” – mama însemnând „părinte” sau „tată” în georgiană!). Am aflat că oaspeţii sunt consideraţi pentru ei o binecuvântare de la Dumnezeu, aşa că am ajuns în ţara pusă sub patronajul Sfântului George (γεωργία – geōrgía indicând lucrarea pământului, de unde şi γεωργ –  geōrg) mai repede decât m-am aşteptat, chiar la sărbătoarea Învierii Domnului!

 

Aveam să fiu fermecat de frumuseţea şi obiceiurile acestui pământ! Ei trăiesc la înălţimile la care noi facem excursii montane! La 2400 de metri – înălţime la care noi nu avem drumuri – se închină lui Dumnezeu în Mânăstirea Gergeti (Tsminda Sameba, Sfânta Treime), faţă-n faţă cu muntele Khasbegi, de 5047 de metri! Până acum câţiva ani în urmă puteai întâlni bărbaţi din Khevsur îmbrăcaţi în zale şi înarmaţi cu paloşe, purtând îmbrăcăminte decorată cu cruci! Aceştia au un sistem strict de antrenament în arte marţiale, păstrat sub forma dansului războinic Khevsuruli, se închină la khati (icoane) din anumite locuri considerate sfinte şi numite djvari (cruce) şi venerează drapelul cruciat al Sfântului George (acelaşi din secolul 5 – motiv pentru care are 5 cruci). Chiar şi în perioada comunistă îşi organizau pelerinajele-cruciade la djvari-urile lor. (Un djvari celebru e mânăstirea cu acelaşi nume, ridicată la Mtskheta încă din 545, pe locul unde a sfărâmat Sf. Nina idolul Armazi şi unde se păstrează o parte din crucea sfintei, împletită din tulpini de viţă şi părul ei.) Etnograful Arnold Zisserman, care a petrecut 25 de ani (1842-1867) în Caucaz, spune că aceşti georgieni din munţi sunt descendenţi ai ultimilor cruciaţi, deoarece cultura lor populară şi obiceiurile sociale şi religioase se aseamănă foarte mult cu cele a cruciaţilor. Cine ştie? Poate că într-adevăr sunt urmaşi ai alanilor şi „francilor” cruciaţi aduşi de regele David al IV-lea (1073-1125) Aghmashenebeli („Constructorul”) să populeze înălţimile caucaziene şi să-şi fortifice astfel graniţele. „Orice băiat georgian e învăţat prima oară să se roage şi să se lupte –  îmi spune Georgi – şi neamul acesta era renumit încă din sec. 3 î. Hr. ca făuritor de arme. Georgienii sunt cei care au produs săbiile războinicilor ahei şi troieni, însă, de-a lungul timpului, au devenit faimoşi ca războinici, iar nu ca negustori. Comerţul caucazian a fost lăsat pe mâna armenilor”.
Îi spun lui tamada (cel care prezidează supra – adică masa festivă dată în onoarea musafirului) că noi, românii, avem un sfânt georgian la mare cinste şi care e creatorul limbii liturgice româneşti: Sf. Antim Ivireanul (1650‑1716) – mare teolog, mitropolit al Ungro-Vlahiei (1708-1716), autor al celebrelor Didahii, tipograf (a tipărit 63 de cărţi, multe din ele pentru prima dată în limba română, iar în 1701 scotea la Snagov prima carte cu caractere arabe din lume – Liturghierul greco-arab), gravor şi ctitorul mânăstirii bucureştene ce-i poartă numele. Toastăm şi pentru sfinţenia vieţii mitropolitului Antim – în Georgia se obişnuieşte ca la o masă simplă să se bea câte 10-15 pahare de vin, şi trebuie neapărat însoţite de câte un toast: al cincilea trebuie să fie obligatoriu în memoria unei rude pierdute, iar ultimul de mulţumire lui Dumnezeu. Georgi batono (adică domnul), fiindcă era şi zi sfântă de Paşti, a scos şi vestitul corn cu vin, folosit la ocazii speciale, când trece din mână în mână pe la toţi mesenii. Am aflat aici că nu se fac urări când bei bere, decât pentru duşmani! Şi fiindcă nu eram obişnuit cu atâta vin la o masă, într-un târziu s-a îndurat tamada să-mi spună că, dacă fac un toast de mulţumire, el este obligat să facă ultima închinare, cea în cinstea Domnului, după care nu mai are voie nimeni să bea! Dacă aş fi ştiut mai din timp… Se bea mult vin în Georgia, fiindcă aici este „locul de naştere al vinului”! Chiar şi denumirea de vin provine de la gvin-ul georgian! Kakheti, Kartli, Imereti, Racha-Lechkhumi şi Kvemo Svaneti sunt cele mai vechi locuri vinicole de pe pământ, unde se produce vin de peste 8000 de ani! Încă mai sunt folosite procedee de vinificare străvechi, de fermentare a mustului în ulcioare de lut (kvevri). Vinuri grele roşii, precum Saperavi, sau albe, ca Tibaani, Rkatsiteli sau Gurjaani, fac din Georgia un faimos producător mondial de vin.
Georgia este primul stat creştin din lume – după cel al Armeniei. Cred că această ţară a rămas profund ortodoxă şi ca replică la faptul că perşii au vrut mereu să-şi impună zoroastrismul în ţinuturile ivire. (Este de evitat în dis­cuţii ecumenismul, pentru că georgienii îl consideră o mare erezie!). Conform tradiţiei, apostolul Andrei a propovăduit creştinismul în Iberia în primul secol, urmat de Simon Canaaneul, Matei, Toma şi Tadeu. Crearea primei dieceze în Georgia îi e atribuită tot apostolului Andrei. Creştinismul devine cunoscut în Georgia însă după anul 303, o dată cu lucrarea misionară a Sf. Nina din Cappadocia. Până în 327, regele Mirian II al Georgiei de Răsărit şi regina Nana a Georgiei de Apus au adoptat creştinismul ca religie de stat. Mirian şi Sf. Nina sunt ctitorii catedralei Svetitskhoveli („Stâlpul de viaţă făcător”), prima biserică georgiană, făcută din lemnul cedrului crescut la Mtskheta, pe locul unde a fost îngropată Sidonia (sora evreului Eliaz) împreună cu cămaşa lui Iisus. Biserica Geor­giei a devenit autocefală atunci când Patriarhul Antiohiei l-a înălţat pe episcopul de Mtskheta la rangul de Catholicos de Kartli, în 466, act recunoscut de întreaga Biserică Ortodoxă. Ulterior (1010), Catholicosul a primit titlul complementar de Patriarh, astfel încât titlul întâistătătorului său a devenit: Catholicos-Patriarh al Întregii Georgii. Ca urmare a invaziilor tătare din secolele 13-14, Biserica şi organizarea politică a Georgiei au avut mult de suferit. Atât regatul, cât şi Biserica au fost împărţite în două părţi distincte, administrate de doi Patriarhi-Catholicos. În 1801, Georgia de Răsărit, adică zona Kartli-Kakheti, a fost anexată de către ţarul Rusiei. Până în 1811, întreaga Biserică a Georgiei a fost absorbită în structurile Bisericii Ruse, punându-se astfel capăt autocefaliei sale până în 1943, când va fi recunoscută de Uniunea Sovie­tică, şi 1990, când şi Patriarhia Ecumenică va face acelaşi lucru. Sovieticii au reuşit ca în zece ani (1921-1931) Georgia să nu mai aibă 1450 de biserici, ci… 350, iar din 1600 de preoţi să mai rămână… 300!
Perioada cea mai glorioasă din istoria Geor­giei a fost cea sub domnia sfintei regine Tamar (1184-1213), fiica regelui ­Georgi al III-lea (1156-1184) şi strănepoata lui David al IV-lea (1073-1125  – cel care îi alungase pe selgiucizi din ţară şi „eliberase” şi Armenia, anexând-o parţial). Imperiul de Trapezunt a fost prac­tic dependent de Geor­gia pentru mai mult de două secole, dimpreună cu nordul Persiei. Regina Tamar era „regina Abhazilor, Kartveleţilor, Ranilor, Kakhilor şi Armenilor, Shirvan-Shakhinilor şi Shakh-in-Shakhinilor, Suverana Estului şi Vestului”, iar georgienii o numeau pe această mare conducătoare „regina Tamar cea Mare” şi au pictat-o până şi în Betania, în Ţara Sfântă. Există numeroase cântece, poeme şi legende care o proslăvesc, şi chiar şi trupa Erisioni are o melodie – Samaia (cu un superb videoclip, ce se poate vedea pe www.youtube.com) – închinată ei! T’bilisiul, la vremea aceea, avea peste 100.000 de locuitori, cu puţin mai puţin decât Constantinopolul! Atunci s-au clădit catedrala Bagrati, mânăstirile Alaverdi şi Gelati – unde se spune că este îngropată regina, într-o nişă secretă. Dinastia Bagrationilor, din care făceau parte cei trei monarhi, a fost instaurată de către Bagrat al III-lea (978-1014), cel care a unificat Georgia sub numele Sakartvelo şi ctitor, între altele, al catedralei Bedia din Abhazia, unde este şi înmormântat. În decursul secolului 16 Georgia se va diviza însă în regatele Imereti, Kakheti şi Kartli, precum şi în cinci principate sub oblăduire osmană şi persană. Luptele permanente cu turcii în vest şi cu persanii în est îl determinară pe regele Kartliei-Kakheti, Heraclius al II-lea (1744-1798) să încheie în anul 1783 und acord cu Ecaterina a II-a a Rusiei, prin care regatul est-georgian acceptă protecţia rusă. O dată cu căderea Abhaziei, în 1864, Rusia va pune stăpânire pe întreaga zonă caucaziană, pe care o va numi Gruzia. Georgia va mai fi liberă, însă pentru scurtă vreme, între 1918 şi 1921, pentru ca la 9 aprilie 1991 să‑şi proclame din nou independenţa. Tot atunci au început însă şi războaiele secesioniste – întreţinute de Rusia – cu Abhazia şi Osetia de sud-est. Instabilitatea politică, mişcările secesioniste şi infrastructura slabă sunt cele mai mari probleme Georgiei actuale.