Revista:

Ioan cel Nou

id174_1234.jpg.jpg

Despre Sf. Ioan cel Nou de la Su­ceava ştim că era originar din Trapezunt (astăzi oraşul Trabzon din Turcia), o mare cetate‑port la Marea Neagră, situată în extremitatea de est a Asiei Mici, la graniţa cu Armenia.
Născut pe la începutul secolului 14 din părinţi creştini şi evlavioşi, Sf. Ioan le‑a urmat pilda, reuşind să se desăvârşească în faptele bune. Asemenea multor locuitori ai cetăţii sale, Sf. Ioan se îndeletnicea cu negustoria, că­­­lă­torind cu mărfuri din cetate în cetate, în­de­osebi în Asia Mică şi pe ţărmurile Mării Negre.
Deci, dorind el odată să ajungă la Cetatea Albă (aflată astăzi în Ucraina), a urcat pe corabia unui negustor francez catolic, pe nume Reiz, despre care se spune în viaţa Sfântului că era “cu obicei sălbatic, nemilostiv şi fără omenie”. De la început acesta l‑a îndemnat pe Sfântul să treacă la catolicism, aruncând vorbe urâte la adresa Bisericii dreptmăritoare. Sfântul nu a răbdat însă batjocorirea Bisericii şi de fiecare dată a răspuns cu înţelepciune şi pricepere la toate provocările latinului, ruşinându‑l în faţa tuturor, nu atât pe el, cât mai ales rătă­cirile catolicismului apusean. Fiind biruit prin cuvânt de atâtea ori în faţa tuturor de tânărul Ioan, stăpânul corăbiei a prins mare ură împotriva lui şi a plănuit să se răzbune.
Când au ajuns la Cetatea Albă, care nu se afla pe atunci în stăpânirea Moldovei, el a mers direct la mai‑marele cetăţii, care era păgân şi ţinea credinţa persană. Cu viclenie, ca să‑l piardă pe Ioan, el a vestit cadiului că pe corabia sa se află un tânăr creştin de neam bun din Trapezunt, care doreşte să se înstrăineze de cetatea sa şi să se lepede de Hristos, îmbră­ţişând închinarea la soare, la stele şi la foc.
Încântat de veste, eparhul l-a încărcat pe Reiz cu daruri şi, aşezându‑se la locul de ju­decată, a trimis după Ioan. Când acesta s‑a înfăţişat, l‑a primit cu mare bucurie, punân­du‑i înainte toată cinstea pe care avea să o pri­mească după ce va fi acceptat credinţa tătărască.
Atunci Ioan s‑a apărat cu bărbăţie, spunând că niciodată nu a fost gândul lui să se lepede de Hristos şi, mai mult decât atât, a măr­turisit Adevărul în faţa lui, vădindu‑i nebuneas­ca în­chinare la făptură, iar nu la Dumnezeul cel Adevărat, făcătorul cerului, soarelui şi stelelor.
Mâniindu‑se că a fost înşelat şi că s‑a făcut de râs în faţa tuturor, eparhul a poruncit ca Sf. Ioan să fie dezbrăcat şi bătut cu toiege nodu­roase. Şi l‑au bătut până seara, încât tot locul s‑a înroşit de sângele lui, iar trupul i s‑a zdrobit în aşa hal încât bucăţi din carnea sa se lipeau de toiege şi zburau prin aer. L‑au pus apoi în lanţuri şi l‑au aruncat în temniţă, ­aproape mort.
A doua zi de dimineaţă, eparhul s‑a aşezat din nou la locul său de judecată şi a poruncit să fie adus Ioan, care, neputând sta în pi­cioare, era târât de soldaţi. Întărit însă de Hristos, precum mucenicii de odinioară, avea chip luminat şi vesel, şi a răspuns eparhului că nu îşi va lepăda credinţa, iar rănile le socoteşte “întru nimic”.
Mâniindu‑se mai tare, eparhul a poruncit să‑l bată mai cumplit. Şi l‑au bătut slujitorii până l‑au zdrobit aproape cu totul, încât au obosit şi nu mai puteau lovi. Atunci i‑au legat picioarele de coada unui cal sălbatic şi aşa l‑au târât pe toate uliţele cetăţii, până în cartierul evreiesc. Aceia, văzând pe sfânt, strigau către el şi îl batjcoreau, iar unul dintre ei, alergând în urma calului, s‑a repezit cu o sabie şi i‑a tăiat capul. Atunci călăreţul a dezlegat trupul şi l‑a lăsat acolo, în drum. Nimeni nu îndrăznea să meargă să îngroape pe mucenic, de frica eparhului. Noaptea, însă, s‑a făcut ară­tare minunată lângă trupul Sfântului: făclii arzând şi trei bărbaţi în haine luminoase, care cântau cântări minunate şi cădeau împrejurul trupului. Un evreu care avea casa aproape de acel loc a crezut că veniseră preoţii să facă prohodirea mucenicului şi a pus o săgeată în arc, încercând să tragă într‑unul din ei. Atunci a rămas nemişcat, neputând slobozi săgeata şi nici mâinile să le mai dezlipească de pe arc. Aşa l‑au găsit dimineaţa şi le‑a povestit tutu­ror cu groază ce i se întâmplase. Minunea a făcut în­conjurul cetăţii şi, auzind eparhul, s‑a temut şi a dat voie creştinilor să îngroape după rânduială trupul mu­cenicului.
Într‑o noapte, însă, Reiz, negustorul francez care-l dusese pe mucenic la moarte, a venit în as­cuns şi, săpând mormântul Sfântului, a vrut să‑i fure cinstitele moaşte. Sfântul s‑a arătat însă preotului în vis şi i‑a vestit, iar aces­ta a fu­git în cimitirul de lângă biserică şi i‑a alungat pe hoţi tocmai când terminaseră de săpat mormântul.
Răspândindu‑se vestea despre muceni­ceasca pătimire a Sfântului Ioan, binecredin­ciosul domn al Moldovei Alexandru cel Bun a trimis boieri de-ai săi la Cetatea Albă, cu mulţime de ostaşi şi daruri, să dobândească sfintele moaşte, pe care le‑a aşezat apoi cu mare cinste în cetatea Sucevei, unde se păs­trează până astăzi.