Revista:

Serbia peste vremi (2) – Deceani

id172_dfg.jpg.jpg

Dacă la 17 martie 2004 un general italian nu lua unilateral – fără consultarea KFOR –  hotărârea ca nici un albanez să nu se apropie de vreo mânăstire sau biserică sârbească, nu-i sigur că Deceani scăpa de atrocităţile musulmanilor kosovari. Şi azi marea lavră a Serbiei e sub protecţia aceloraşi italieni, care permit celor 30 de călugări  să supravieţuiască în această enclavă ortodoxă din vestul provinciei Kosovo. Mânăstirea are cea mai mare biserică sârbă şi cele mai multe fresce bizantine din toată lu­mea ortodoxă a Evului Mediu: peste 1000 de chipuri ale Vechiului şi Noului Testament.

 

Geniu sârbesc şi geniu grecesc

Construcţia bisericii Mânăstirii Deceani, închinată lui Iisus Hristos Pantocrator, a început în 1327. În 8 ani, geniul ortodox sârbesc a dat la iveală o catedrală formată din 5 nave şi 3 altare (cel de la nord închinat Sf. Dimitrie, iar cel de la sud Sf. Nicolae), de 36 m lungime şi 29 m înălţime şi lăţime. Ctitorul, Ştefan Uroş al III-lea, zis „Deceanski”, a însărcinat pentru aceasta un grup de meşteri constructori condus de Vitus din Kotor şi supravegheat de arhiepiscopul Daniel al II-lea. Fiul lui, Ştefan Uroş al IV-lea Duşan, a continuat construcţia bisericii, isprăvind-o în 1335. Înainte de zidirea monumentalei biserici, la Deceani s-a construit mai întâi o frumoasă trapeză, un spital şi – pentru că între timp izbucnise războiul cu bulgarii – s‑au ridicat înalte ziduri de apărare, precum şi un turn. Charta Deceaniului menţionează aproape 14.000 de nume, printre care – lucru neobişnuit pentru acele vremuri – şi ale multor constructori, precum meşterul şef Gheorghe şi fraţii lui Dobroslav şi Nikola, ce au ridicat mai apoi catedrala şi chiliile mânăstirii. După zidire, pictores graeci s-au apucat de zugrăvit pereţii, până pe la 1350, însă numele lor au rămas necunoscute, cu excepţia lui „Sergius păcătosul”, care a semnat cu roşu frescele de pe un stâlp al bisericii.

Ştefaniada sârbă

Ştefan Uroş al III-lea (1321-1331), ctitorul  Deceaniului, s-a născut în 1285. Tatăl său a fost regele sârb Milutin, iar mama, regina Ana, o prinţesă bulgară. Din 1309 şi până în 1314 a fost principele Muntenegrului. Împreună cu soţia sa Teodora, tot de neam bulgar, a avut doi fii, Duşan si Duşman. În 1314 a intrat în conflict cu tatăl său, care l-a exilat în Constantinopol, la Mânăstirea Pantocrator – în amintirea căreia va zidi Deceani. 6 ani mai târziu, regele Milutin şi-a adus înapoi fiul în Serbia şi l-a numit administratorul unei provincii. Murind tatăl său, Ştefan Uroş a devenit rege al Serbiei, în 1321, după ce şi-a înfrânt câţiva pretendenţi la tron. Ştefan De­ceanski a purtat mai multe războaie cu Bizanţul şi ţaratul bulgar. Bătălia cea mai importantă a dat-o la Velbuzd (Kiustendil astăzi), în 1330, când i-a înfrânt pe bulgari. Duşan, fiul lui şi viitorul împărat (din 1346) al Serbiei, s-a remarcat în acea luptă, care avea să fie ultima pentru Ştefan Uroş al III-lea, rămăşiţele acestuia odihnind într-un sicriu de lângă altarul Deceaniului. Biserica Ortodoxă Sârbă îl pomeneşte pe 24 noiembrie. Fiul său avea să aducă Serbia la apogeul ei teritorial şi militar, cucerind Macedonia, Thessalia şi Epirul.

De la Kosovopolie la al doilea război mondial

După bătălia de la Kosovopolie (1389), Mânăstirea Deceani a căzut în paragină şi de aceea prinţesa Miliţa, soţia cneazului Lazăr, venind împreună cu fiii săi la mânăstire în 1397, a emis un hrisov prin care domeniile recucerite erau înapoiate călugărilor. La începutul secolului 15, egumenul mânăstirii era vestitul Gregorie Ţamblak. Visoki Deceani a supravieţuit şi ocupaţiei otomane până la Marea Migraţie din 1690, când a fost jefuită şi arsă de turci. Când Daniel Pastrovici-Kazanegra a venit la conducerea mânăstirii, în 1764, a găsit Deceaniul aproape în ruină: mânăstirea nu mai avea nici fortăreaţa, nici trapeza şi doar un singur călugăr mai locuia acolo. Pentru refacerea ei, egumenul Daniel e recunoscut ca al doilea ctitor. O dată consolidat statul sârb, principii au început şi ei să sprijine mânăstirea: în 1836 Miloş Obrenovici a construit noi chilii aici, iar în 1857 prinţul Alexandru Karageorgevici a dăruit o raclă pentru moaştele Sfântului Ştefan Deceanski. La finele secolului 19 albanezii musulmani au terorizat populaţia şi mânăstirile sârbeşti, până când autorităţile turceşti s-au văzut silite să aducă trupe adiţionale – Nizani – pentru menţinerea ordinii. O asemenea unitate a protejat şi  De­ceaniul până la retragerea turcească din Serbia. Patriarhul Serbiei a adus călugări athoniţi pentru revigorarea vieţii monahale, care au stat aici până au fost alungaţi de bulgari (ce au ocupat mânăstirea în 1916, furând odoare şi lucruri de preţ, ba chiar moaştele cneazului Ştefan, dar se spune că sfântul n-a îngăduit şi a stricat maşina ce-l transporta, aşa că bulgarii s-au văzut nevoiţi să abandoneze camionul trupelor austriece chemate în ajutor de către sârbi). Perioada interbelică a fost una de înflorire spirituală, sub înţeleapta ocârmuire a egumenului Leontie Ninkovici.


Între teroarea comunistă şi teroarea albaneză

După cel de-al doilea război mondial, proprietăţile mânăstirii au fost confiscate de autorităţile comuniste. Una din clădiri – Prizren konak – a fost transformată în şcoală politică. În 1992, noua frăţie condusă de părintele Teodosie a în­lo­cuit-o pe cea veche, care s-a retras în mânăstirile de pe coasta Muntenegrului. Deşi complet înconjurată de albanezi musulmani, mânăstirea a devenit un important centru spiritual. În septembrie 1992, peste 2000 de oameni au fost botezaţi în râul Bistrica. A fost probabil pentru prima oară de la convertirea în masă a slavilor la creştinism (sec. 7) când atât de mulţi oa­meni au îmbrăţişat deodată credinţa ortodoxă. Preşedintelui Serbiei, Boris Tadici, îi place mult să se reculeagă la această frumoasă lavră sârbească.
Visoki Deceani a adăpostit refugiaţi de diferite etnii – inclusiv albanezi musulmani –  şi a împărţit pachete cu mâncare în zonă pe toată durata conflictului din Kosovo. Deşi ameninţaţi zi de zi de extremiştii albanezi, cei de la Deceani rezistă cu speranţa neclintită că Dumnezeu va purta şi de data aceasta de grijă lăcaşului Său cel sfânt, cum a făcut-o într-atâtea veacuri tulburi.