Revista:

Povestea unei pietre de mormânt

id738_lumeacredintei61.jpg.jpg

Ridicată oarecând de pe mormântul din biserică şi cărată ca o pradă de mare preţ, depozitată şi apoi expusă prin beciurile şi curtea Muzeului de Istorie din Ploieşti, piatra de mormânt a unuia din ctitorii Mânăstirii Turnu‑Târgşor s‑a întors acasă cu executorul judecătoresc, după un lung şi complicat proces.

Jefuirea bisericilor şi mânăstirilor de odoare a umplut expoziţiile şi depozitele muzeelor. Scopul a fost atins. Au fost scoase din cult. Nu mai slujesc slava lui Dumnezeu, ci hrănesc patima idolatră a istoricilor, cercetătorilor şi istoricilor de artă. Căci până la urmă asta este. O venerare a materiei desacralizate. Până şi pietrele de pe mormintele strămoşilor au ajuns exponate. Ce contează mormântul? Călcaţi pe el! Cam asta a fost şi situaţia de la Târgşor.
Aproape 150 de ani, de la secularizarea lui Cuza şi până când a fost reactivată în 1997, Mânăstirea Turnu din Târgşorul Vechi, lângă Ploieşti, a fost închisă şi părăsită. Biserica principală era în 1997 o ruină fără acoperiş, cu bolţile şi cupolele prăbuşite. Înăuntru, pământ pe jos şi iarba până la brâu.
După ce s‑a restaurat biserica şi pictura, salvându‑se ce se putea din vechea frescă brâncovenească, întâmplător, vizitând Muzeul de Istorie din Ploieşti, am găsit în curte, în lapidariu, sub cerul liber, o piatră de mormânt masivă. N‑avea nici o etichetă, iar în spaţiile dintre literele săpate în piatră crecuse un muşchi verde, sănătos… Directorul adjunct mi‑a spus că este de la Târgşor, de pe mormântul lui Neagu Postelnicu, ctitor al Mânăstirii Turnu alături de tatăl său, Antonie ­Voievod.
Aşa au început bănuielile. În actele mânăstirii scria de mormântul ctitorului din pronaos, dar arheologii care cercetaseră biserica în anii 60 nu pomeneau nimic.
Cât despre ideea ca muzeul să restituie totuşi mânăstirii piatra de mormânt, nici vorbă! Mânăstirea nu avea acte de proprietate pentru piatră! În plus era în inventarul instituţiei! Aşa că s‑a luat binecuvântare şi mânăstirea a cerut piatra „prin tribunal”. La fiecare termen, grefierele, avocaţii, ceilalţi oameni din sală se închinau. Divorţuri, partaje, certuri pe pământ, mai înţelegeau, dar să te judeci pentru o piatră de mormânt…
Între timp cercetătorii de la Institutul de Arheologie al Academiei, al căror sprijin l‑a cerut mânăstirea, şi‑au făcut treaba lor. Surpriza a fost de proporţii. Săpăturile anterioare nu verificaseră partea din dreap­ta a pronaosului. Acolo însă ei au găsit 3 cripte profanate şi mulţime de oseminte. Printre ele fire de aur, franjuri de argint, semn că cei înmormântaţi nu fuseseră oarecine. Dacă nu se făcea săpătura, s‑ar fi călcat pe‑acolo mult şi bine.
Procesul a durat mai bine de 2 ani. Toate instanţele au dat câştig de cauză mânăstirii: biserica, mormântul, piatra sunt un tot. Nu se poate separa piatra de mormântul pe care îl marchează, deci piatra trebuie să se întoarcă la locul şi menirea ei.
Cu toate că hotărârea judecătorească era de‑acum definitivă, muzeul tot nu vroia să predea piatra. A fost nevoie de executor. Acum s‑a întâmplat ceva halucinant. Când a venit să identifice bunul, executorul a avut surpriza ca pe proaspăta etichetă a exponatului să scrie altceva: „Piatra tombală a lui Neagu Postelnicu, nepotul lui Antonie Vodă”. Din actele muzeului reieşea că pe piatră scrie ceva de „Neagul nipot”, deci mânăstirea ar fi câştigat în instanţă piatra de mormânt a fiului, care piatră nu există! Situaţia părea fără ieşire. Am apelat totuşi la sfatul reputatului istoric Constantin Rezachievici de la Institutul „N. Iorga”. Când a citit textul pe o fotografie, a rămas mirat: nici urmă de cuvântul „nipot”. Era piatra fiului, ctitorul mânăstirii. Muzeul falsificase transcrierea, scuzaţi, rectific, greşise transcierea textului, doar ca să nu restituie piatra!
Până la urmă, cu executorul, cu firmă de pază şi protecţie angajată, cu un imens consum nervos, piatra a revenit la locul ei, deasupra mormântului ctitorilor…