Revista:

De vorbă cu sora lui Valeriu Gafencu

id814_img_3005.jpg.jpg

Valeriu Gafencu – un martir, un sfânt al închisorilor româneşti, după cum a fost numit  de cei care l‑au cunoscut…
Mărturisitorii nu ne‑au lipsit, iată,  într‑o vreme când „soarele s‑a întunecat” şi neamul creştin românesc răstignit a fost pe Cruce.
Doamna Valentina Gafencu, sora  martirului Valeriu Gafencu şi logodnica  pătimitorului creştin Ioan Ianolide, nădăjduieşte astăzi că neamul nostru va renaşte.
De altfel, întreaga sa viaţă a privit lucrurile  doar din perspectiva mântuirii. Lumea credinţei a stat de vorbă, de curând, cu acest om extraordinar.

 

– Doamnă Valentina Gafencu, v‑a fost dat să cunoaşteţi viaţa sub aspectul ei mărturisitor, al prigoanei, aş putea spune…
– Într‑adevăr, dacă stau bine şi mă gândesc, aşa au decurs lucrurile în viaţa familiei noastre. Tata, care a luptat în Sfatul Ţării pentru unirea Basarabiei cu ţara, a pierit în Siberia. Nu am mai aflat, după ce a fost luat de ruşi, nimic de­spre el, oricâte încercări am făcut. Nici atunci când am crezut că am devenit liberi, după Revoluţie, şi i‑am scris preşedintelui Mircea Snegur, în speranţa că vom afla de­spre părintele nostru ceva, nu am primit vreun un răspuns. După grele suferinţe s‑a stins unde­va în Siberia, atâta am ştiut, atât eu, cât şi surorile mele. În care loc al Siberiei, nu am putut afla. Despre fratele meu, Valeriu, se cunoaşte că a murit la Târgu Ocna. Unde anume este el îngropat? Este acolo un loc arat… Târziu de tot, pentru cei care au murit la Târgu Ocna, s‑a ridicat o troiţă. Cât despre logodnicul meu, Ioan Ianolide, acesta a petrecut 23 de ani prin puşcării. Dar câte nu ar mai fi de spus. Consider însă că aceasta a fost voia lui Dumnezeu.
– Şi totuşi, poate că în copilărie aţi petrecut şi clipe frumoase împreună cu familia dumneavoastră. Bănuiaţi ce va urma?
– După ce am plecat de aca­să, după ‘40, m‑am mai întors, iată, în urmă cu câţiva ani, în vreo trei rânduri, la Sângerei. Parcă nu a mai rămas însă nimic din ce a fost odată. În copilăria mea, doar medicul comunei era rus. Un om foarte bun, de altfel. Se vorbea pe atunci numai româneşte. Poate că şi numele de Sângerei spune ceva. Îmi aduc aminte cum întreaga noastră familie, în duminici şi sărbători, mergea la slujbă. Am fost 4 copii la părinţi.
– Cum era Valeriu Gafencu, fratele dumneavoastră, în copilărie? Ce preocupări avea?
– Poate că pare idilic. Îl văd pe Valeriu hrănind porumbeii. Aveam acasă o mulţime de porumbei. Fiind singurul băiat, între cele trei surori, tuţa – aşa‑l numeam noi, copiii, pe tata – îl iubea foarte mult. Vă spun, îl văd şi acum pe Valeriu în mijlocul porumbeilor din bătătura noastră… Mai târziu, pe la 15‑16 ani, când a plecat la liceu, la Bălţi, gândul i s‑a îndreptat spre soarta neamului. La modul serios.
– Cu ce ochi a privit familia această preocupare a fratelui dumneavoastră?
– Valeriu a intrat într‑un conflict deschis cu tuţa, care era ţărănist. „Măi băiete, eu am făcut politică la 50 de ani, şi tu vrei să intri în politică la nici 16 ani?” – îl mustra tuţa pe Valeriu. Odată Valeriu a venit cu un vraf de afişe de la Bălţi şi a început să le lipească pe uliţele Sângereiului. Comuna noastră, nu v‑am spus, era cea mai mare din Basarabia.
– Ce fel de afişe?
– „Dragoste de ţară“,  „Iubire de neam“, „Totul pentru ţară“, aşa citeam pe ele, din câte îmi aduc aminte. Valeriu, când l‑a văzut însă pe tuţa că s‑a luat după el, ca să‑l oprească să mai lipească afişe, a început să fugă cu ele sub braţ. Parcă era o săgeată pe dealurile de la marginea satului. Îl văd şi astăzi pe tata alergând în urma lui… Iar mama alerga după tata, ca nu cumva Valeriu să mănânce bătaie. Noi, fetele, copile fiind, priveam uimite la acest tablou.
– Cu dumneavoastră şi cu surorile dumneavoastră, cum se comporta Valeriu?
– Când venea de la Bălţi, de la şcoală, începea să ne sfătuiască, chema şi pe verişoare, şi pe câteva vecine de‑ale noastre. Stăteam pe băncuţe, ca la şcoală. Ne spunea să avem o ţinută corectă, să fim serioase, bune gospodine, dar mai ales credincioase. Spunea că politică doar el, ca băiat, are dreptul să facă. Noi, fetele, nu. Zâmbeam uneori, când îl auzeam, şi ne aduceam aminte cum Valeriu, „învăţătorul” nostru, odată, când era mai mic, luase o lingură de lemn ca să se războiască cu nişte răufăcători ce dăduseră foc la arie. Valeriu striga atunci întruna: „Arde grâul, arde grâul!”.
– Basarabia a fost cedată ruşilor, tatăl dumnea­voas­tră a fost luat în Siberia, iar Valeriu a ajuns în puşcărie. Ce a urmat?
– Surorile erau pe atunci la facultate. Eu am intrat în învăţământ, mai întâi la Iaşi, apoi la Făgăraş. Am adus‑o şi pe mama din Basarabia, ce era să facem? Am luat‑o cu mine peste tot prin ţară; şi la Dobroteşti, şi la Ploieşti…
– Aţi locuit în satul lui Ioan Ianolide?
– Da. Mergând să‑l vizitez pe Valeriu, prin toate puşcăriile prin care a trecut, l‑am cunoscut pe cel mai bun prieten al lui, pe Ioan. La Galda, ei s‑au aflat o perioadă într‑un fel de semi‑libertate. Cunoscându‑l mai bine pe Ioan, după o vreme, am hotărât să ne logodim. Logodna s‑a petrecut în biserica din colonia de la Galda, înaintea preotului. A fost şi mama; şi părinţii lui Ioan au venit. Mama, săraca, a spus aşa, ca pentru sine: „Doamne, încă un puşcăriaş în familia noastră!” Ioan, ca să fim în siguranţă, ne‑a trimis la Do­broteşti. Am predat acolo limba română, locuind în casa mătuşii lui Ioan. Avea două case, de fapt.
– Cât timp aţi locuit la Dobroteşti?
– Aproape 5 ani. În 1952, fiind la clasă, a venit pri­marul comunei, Popa, şi mi‑a spus: „Bine că v‑am găsit aici! Sunteţi urmărite de miliţie. Cred că ar fi mai bine să plecaţi. Mai vreau să vă spun că so­ţul dumneavoastră, Valeriu Gafencu, a murit la Târgu Ocna”. „E fratele meu” – i‑am spus. A trebuit să plecăm din Dobroteşti. Nu am avut permisiunea să mergem însă la înmormântarea lui Valeriu.
– Unde v‑aţi mutat?
– Am plecat cu mama la Plo­ieşti. Aici am stat mai mulţi ani. Prin 1962, au venit la noi tatăl şi sora lui Ioan, Maria. Tatăl lui Ioan era de neam aromân. Om drept. Mi‑a spus, reproduc exact: „Valentina, l‑ai aşteptat 18 ani pe Ioan. Nu ştim dacă mai trăieşte ori nu. Nu mai ştim nimic despre el de atâţia ani. Noi te sfătuim, dacă găseşti un suflet bun, să te că­să­toreşti”. Mi‑au căzut foarte greu aceste cuvinte. Aveam pe atunci aproa­pe 39 de ani. Am făcut cunoştinţă, prin­tr‑o rudă, cu viitorul meu soţ. Acesta se în­torsese nu demult din Uniunea Sovietică, după 16 ani de prizonierat. Nu dorise să se întoarcă acasă cu divizia Tudor Vladimirescu. După doi ani avea să fie eliberat din puşcărie şi Ioan. Vă daţi seama…
– O dramă…
– Eram căsătorită de acum. A trimis vorbă, fără să ştie despre acest lucru, printr‑o cunoştinţă, să‑l aştept la gară. Locuiam lângă Bucureşti, în Voluntari. Nu m‑am putut duce. A venit mai întâi la o mătuşă de‑a lui, de pe strada 1 Mai. Hainele lui erau nişte zdrenţe. Văzând că nu l‑am aşteptat, înspăimântat, a întrebat de toţi. Pe mine m‑a lăsat la urmă. Mătuşa, în acea seară, i‑a spus că eu sunt bine. Când a aflat adevărul însă, a doua zi, a început să tremure tot. Ne‑am întâlnit, în cele din urmă. Mi‑l aduc aminte şi astăzi pe Ioan, în spital, dân­du‑mi o hârtie şi un creion ca să scriu iartă‑mă. L‑am întrebat, ­atunci când a înţeles mai bine situaţia, după ce a luat legătura cu familia lui, dacă ar trebui să divorţez. Ioan mi‑a spus, zdrobit, că Taina Cununiei este mai mare decât logodna. În 1986, el s‑a mutat la cele veşnice. Tot timpul sculp­ta mici troiţe, cruciuliţe; şi se ruga… A murit şi soţul meu, care a stat 16 ani în Siberia. Ce pot să vă mai spun despre viaţa noastră?
– Ce v‑a ajutat să rezistaţi, să vă purtaţi crucea până astăzi?
– Singur Dumnezeu. Credinţa că El toate le ştie, toate le vede. Aşa am văzut eu lucrurile.
– Vă mulţumim în numele cititorilor revistei Lumea credinţei. Nu cred că vom uita vreodată mărturisirile dumneavoastră.