Revista:

Rusia kieveană – 1020 de ani de la creştinare

id852_stsophiacathedralkiev1.jpg.jpg

Fără îndoială, un stat kievean de credinţă khazară (iudaică), ori musulmană, în Răsărit, în urmă cu mai bine de un mileniu, ar fi constituit o continuă provocare pentru românitate. Nici nu vreau să mă gândesc la consecinţe.
De curând, Rusia, Ucraina şi Belarus au sărbătorit 1020 de ani de la creştinare. Din fericire. Ce e drept, când pronunţi cuvântul „fericire”, îţi este aproape imposibil să dai uitării pătimirile românilor din partea creştinescului imperiu de la Răsărit.
O relaţie destul de complicată cu Rusia, în decursul istoriei, a avut şi Patriarhia de Constantinopol, „naşa” Rusiei kievene din anul 988. Invitat de onoare al Ucrainei la festivităţile de la Kiev, de anul acesta, Constantinopolul nu s‑a mai aflat de această dată – precum în 1988, la sărbătoarea Mileniului creştin – în graţiile Patriarhiei de la Moscova… Acuzat – până şi de presa turcă – de amestec în teritoriul canonic al Rusiei, Bartholomeu I, în capitala Ucrainei, timp de câteva zile, a fost între ciocan şi nicovală; între dorinţa arzătoare a preşedintelui Iuşcenko de a avea cât mai grabnic o Biserică Ortodoxă Ucraineană, nesupusă Moscovei, şi reproşurile rostite şi nerostite ale Patriarhului Aleksei al II‑lea.

 

Reglare de conturi post‑electorală?

În Ucraina există în prezent trei mari structuri ortodoxe paralele: Biserica Ortodoxă Ucraineană, subordonată canonic Patriarhiei Moscovei; Biserica Ortodoxă Ucraineană a Patriarhiei Kievului, desprinsă din Biserica oficială imediat după dezmebrarea Uniunii Sovietice (1992); şi Biserica Autocefală Ucraineană, înfiinţată după Revoluţia bolşevică din anul 1917. Ultima, renăscută în anii `80 ai secolului trecut, este astăzi pe cale de a se contopi cu nou înfiinţata Patriarhie a Kievului. De menţionat faptul că, în urmă cu doar câţiva ani, în ţara vecină funcţionau nu mai puţin de 5 patriarhate. Dorinţa preşedintelui ucrainean Viktor Iuşcenko, exprimată răspicat cu ocazia recentelor festivităţi din oraşul de pe Nipru, ca Biserica Ortodoxă Ucraineană a Patriarhiei Kievului să intre cât se poate de repede sub autoritatea Patriarhiei Constantinopolului, cu scopul de a fi recunoscută mai apoi, oficial, de către toate Bisericile ortodoxe din întreaga lume, nu a fost văzută însă deloc cu ochi buni de către Moscova. Unii analişti au perceput chiar demersul lui Iuşcenko ca pe o răzbunare. Cauza? Cu ocazia alegerilor prezidenţiale din anul 2004, Biserica Ortodoxă Ucraineană, dependentă canonic de Moscova, a susţinut deschis pe contracandidatul său pro‑rus la preşedinţia Ucrainei; astfel că aceasta a ajuns în ochii actualului preşedinte, un pro‑occidental convins, ca o promotoare a intereselor ruseşti în ţara sa. La prima vedere, lucrurile par, într‑adevăr, a confirma acest scenariu…

Bartolomeu I, Aleksei al II‑lea…

Cu câteva zile înaintea vizitei Patriar­hului Alexei al II‑lea la Kiev, cu prilejul aniversării celor 1020 ani de la încreştinarea slavilor răsăriteni, primăria portocalie a capitalei Ucrainei a interzis mai multor organizaţii locale afişarea posterelor cu Patriarhul rus pe străzile din capitală. „Ucraina îi urează bun venit Patriarhului ei! Kiev – Rusia 1020” – a fost sloganul care nu a încântat câtuşi de puţin autorităţile din ţara vecină. Sute de mii de afişe, având pe Patriarhul Alexei II în prim plan, iar în spate Biserica Sf.Vasile Blajenîi şi Lavra Pecerska din Kiev, au trebuit să apuce rapid drumul topitoriilor. S‑a permis lipirea a doar câteva sute de afişe ale Bisericii Ruse; şi acestea în locuri foarte puţin vizibile. În schimb, aproape un milion de afişe, după cum afirmă liderii unor organizaţii ruseşti, cu Patriarhul Bartholomeu I al Constantinopolului împreună cu preşedintele Viktor Iuşcenko, au împânzit toate marile bulevarde şi străzile din Kiev. Iuri Molcianov, liderul unei asociaţii culturale din Rusia, declara, cu puţin înainte de începerea festivităţilor, ca o întregire a tabloului kievean, pentru agenţia Interfax:”În Kiev există între patru şi cinci mii de postere gigant cu Bartholomeu şi Iuşcenko”. Dacă mai punem la socoteală şi invitaţia directă pe care Iuşcenko i‑a adresat‑o Patriarhului Bartolomeu I de a fi „protos” la aniversarea încreştinării slavilor răsăriteni din Ucraina, în defavoarea Patriarhului Alexei, ca şi primirea acestuia cu toate onorurile rezervate unui şef de stat ( lucru care nu s‑a mai repetat în cazul Patriarhului rus), avem atunci un semnal cât se poate de clar că Kievul doreşte limitarea intereselor ruseşti în Ucraina; interese promovate, aşa cum am mai amintit, după Iuşcenko, de către Biserica oficială dependentă de Moscova.

În aşteptarea unei râvnite blagoslovenii

Aleksei al II‑lea a avut parte, deci, la Kiev, de o primire modestă. Liderul opoziţiei politice din Ucraina, Ianukovici, şi Mitropolitul Vladimir al Ucrainei au căutat să‑l convingă, cu toate acestea, pe Patriarhul rus că inospitaliatea gazdelor ţine doar de conjunctura politică actuală şi că lucrurile se vor aranja într‑un viitor foarte apropiat. În tot acest timp, preşedintele Iuşcenko a insistat continuu pentru o binecuvântare din partea Constantinopolului: „Cer o binecuvântare de la Sanctitatea Voastră, o binecuvântare pentru un vis, pentru adevăr…, pentru ţara noastră Ucraina… Divizarea între credincioşii ucraineni nu poate fi decât temporară. Cred că o Biserică locală va apărea în Ucraina, ca un dar al lui Dumnezeu” – a căutat Iuşcenko să‑l înduplece pe Bartholomeu. Patriarhul ecumenic a fost însă, în întreg discursul său, cât se poate de împăciuitor, încercând să dea satisfacţie atât Bisericii Ruse, cât şi conducerii de la Kiev.

Rusia kieveană, punct şi de la capăt

Institutul de Istorie de la Moscova, imediat după festivităţile din capitala Ucrainei, şi‑a propus să demonteze, aproape punct cu punct, cuvântarea lui Bartholomeu de la Kiev. Părerea mai multor specialişti, în urma minuţioasei analize, a fost aceea că istoricii moscoviţi au acţionat, se pare, la comandă; şi că Patriarhul ecumenic a încurcat doar foarte puţin unele date istorice ‑ nesemnificative totuşi pentru esenţa discursului aniversar. Faptul că Moscova a profitat de slăbiciunea Patriarhului ecumenic Dionisie al IV‑lea, la mijlocul veacului al 17‑lea, când o parte din Ucraina s‑a unit cu Rusia, supunând Mitropolia Kievului, deşi mai multe voci importante, în acea perioadă, s‑au ridicat împotriva trecerii Bisericii Ucrainene de sub oblăduirea Constantinopolului sub tutela Moscovei, rămâne până astăzi un adevăr de necontestat. Departe, deci, de a fi o invenţie maliţioasă a lui Bartholomeu. Cât despre binecuvântarea mult râvnită de Iuşcenko, este tot atât de adevărat că Patriarhul ecumenic a evitat pe cât posibil să se pronunţe în vreun anume fel, privitor la viitorul unei Biserici Ucrainene independente faţă de Moscova. Un lucru rămâne totuşi cert: festivităţile de la Kiev s‑au desfăşurat pe fondul unor reale tensiuni, generate nu doar de politic, ci şi de o mulţime de „răni” canonice din trecutul celor două ţări ortodoxe. Despre toate acestea, însă, cu o altă ocazie.