Revista:

Ierusalimul

id766_oldcityjerusalem01_st_06.jpg.jpg

Cu prilejul călătoriei în Ţara Sfântă de la începutul acestui an (mulţumiri companiei „Basilica Travel” şi părintelui Dinu Pompiliu – un profesionist al pelerinajelor autentice!), scriam în Editorial că acolo orice creştin cât de cât informat trăieşte un veritabil şoc. Şocul este pricinuit de ceea ce vede, faţă de ceea ce îşi imagina el că este (în) Ţara Sfântă. Mai exact, mulţi dintre noi fiind robii unor versiuni cinematografice apusene, ne imaginăm Ierusalimul aşa cum ne-a fost el prezentat, ca în butaforiile de la ­Hollywood. Iarăşi, atmosfera străzii, mirosurile, oamenii, îmbrăcămintea lor, atitudinea lor, viaţa cotidiană arată cu totul altfel decât ni le croisem în minte – cu sau fără filmele documentare la zi, difuzate pe National Geographic sau Discovery. Cum arată, de fapt, Ierusalimul? La această întrebare voi încerca să răspund, cu precizarea că este vorba despre Ierusalimul meu…

Ponţiu Pilat – un turist modern în ţara lui Dumnezeu

Cel mai aproape de atmosfera reală a oraşului mi se pare a fi Mihail Bulgakov în romanul Maestrul şi Margareta. Deşi nu a călătorit la Ierusalim, el a reuşit totuşi să creioneze cetatea sfântă cu maximă acurateţe. Această performanţă se datorează, desigur, ochiului duhovnicesc cu care a privit spre „Oraşul Păcii” (Ir Shalom tocmai acest lucru înseamnă în evreieşte). Descrierile cele mai marcante sunt cele făcute prin intermediul lui Ponţiu Pilat, care s-a „nevoit” aici câţiva ani buni, trimis de Imperiu să asigure ordinea între evreii turbulenţi. Detesta Ierusalimul, dispreţuia oamenii şi obiceiurile lor, pe care nu se înţelegea, făcea alergie la orice formă de religie monoteistă (un Dumnezeu viu şi personal era prea mult pentru procuratorul roman al Iudeii…). Îl oripila clima excesivă, îl scârbeau mirosurile, vânzoleala străzii, atmosfera sinagogilor, dar mai ales, repet, îl scotea din minţi credinţa iudeilor. Era, cu alte cuvinte, un om „civilizat”. Pilat aparţinea acelui tip de civilizaţie ordonată, culturală, metodică, exclusiv cerebrală, „sănătoasă”. Lipsit de orice relevanţă mistică în propria existenţă, dar şi de orice aplecare faţă de o posibilă Revelaţie (el vedea doar efectele comportamentale ale Legii vechi, care îl iritau…), Pilat are totuşi câteva întrebări sincere, nerezolvate încă. Desigur, asta nu-l împiedică totuşi să se poarte ca un stăpân, abuziv.
Paralela pe care am făcut-o între Ponţiu Pilat şi omul modern care păşeşte în Ierusalim nu este întâmplătoare. Civilizaţia europeană de tip nord-atlantic este pusă în faţa unui show de zile mari! Este un veritabil spectacol al străzii, al tipologiilor atitudinale, al seminţiilor pământului, al religiilor concurente, al comerţului dezinhibat de reguli igienice sau fiscale, al stării de cazarmă extinsă, al conflictului care arde mocnit la orice colţ de stradă. Rumoare, veşminte multicolore, graiuri amestecate, poliţie şi armată pretutindeni, muezini care asmut periodic din înaltul geamiilor mulţimile la rugăciune, clopotele care se zbat cu toată puterea în strânsoarea turlelor, interdicţiile Şabatului, aglomeraţia de nedescris, zumzetul, zarva – toate la un loc uimesc neplăcut şi indispun. Între zidurile cetăţii nimic nu e geometric, nimic nu e ordonat, nimic nu este semnalizat convenţional, nu există preţuri afişate şi totul se negociază! Deci, un călător modern, având conştiinţa apartenenţei la o lume egalitaristă şi relativiza(n)tă în chiar setul ei valori, dar cu reguli de igienă şi comportament stabilite punctual la Bruxelles sau Washington, nu are ce pricepe, aidoma bietului Pilat, din poezia, şarmul şi misterul Ierusalimului. Totul pare bine ascuns în spatele uriaşului bazar, în dosul zidurilor vechi, sub caldarâmul de piatră albicioasă, îndărătul muţeniei călugărilor greci, copţi, armeni sau fransciscani. Camuflajul sfinţeniei este perfect. Asta dacă ochiul tău doar lunecă peste lucruri, chipuri, simboluri şi pietre, dar şi dacă nu eşti înarmat cu armele trezviei duhovniceşti, care dezghioacă învelişurile lumii exterioare, văzute. Pentru că adevăratul Ierusalim este cel nevăzut – exact ca în chestiunile duhovniceşti. Îţi trebuie o cheie spirituală pentru a descifra taina locului, cheie care nu este la îndemâna oricui…
Mai exact: nimic din ceea ce se vede nu este important. Tot ceea ce se vede cu ochiul este doar un pretext. Este, dacă vreţi, aidoma călătoriei celor doi ucenici care au mers la Emaus (Luca  24, 13-35) şi cu care Domnul înviat vorbea prietenos, fără ca aceştia să-L recunoască! Aşadar, ştiindu-L, nu-L recunoşteau. Exact aşa ni se întâmplă şi nouă: pare că vedem şi înţelegem totul despre Ierusalim, dar, în fapt, nu-l înţelegem. Adică nu-i vedem sfinţenia mântuitoare şi nici puterea vindecătoare! Înlăturaţi faldurile spectacolului în care se înfăşoară, cu timiditate şi cu smerenie, cetatea sfântă, şi veţi avea parte – garantat – de cele mai profunde trăiri şi concluzii duhovniceşti!

Adevăratul Ierusalim
trăieşte în icoane!

După ce retina îşi consumă toate imaginile trăite în timp real, se aşterne pacea lăuntrică. Acea pace în care te aşezi şi faci tacticos legătura între ceea ce ai văzut şi ceea ce ştiai deja (sau ţi se părea că ştii). Şi le compari. Constaţi apoi, cu o împăcată uimire, că nu-ţi prea ies. Că piesele tabloului nu se suprapun în totalitate. Peste un timp (mai lung sau mai scurt, depinde de fiecare) îţi revii în fiinţa ta duhovnicească, la ochiul lăuntric. Ochi care are o reprezentare strict iconică a lumii. Şi de-abia atunci te simţi, înapoi, acasă. Atunci când, după un periplu bogat în imagini, toate extrem de reale, te întorci în tine, unde locuieşte lumea imaginarului iconic, adică într-o lume perfectă – cum va fi cea de după obşteasca înviere. Icoanele cu care ţi-ai hrănit sufletul ani la rând, spre care ţi-ai îndreptat rugăciunea sau gândurile, imaginaţia şi nădejdea – ei bine aceste imagini sunt cele care dăinuie şi care rămân legate de un Ierusalim ideal, de o Ţară Sfântă numai a ­Duhului.
Aceasta a fost experienţa şi mărturisirea mea, poate singulară şi prea personală, dar oricum reală.

Hristoase,
ce bine că ai venit!

Stând în Ierusalim, te cuprinde mirarea: cum a putut trăi şi lucra Hristos printre iudei, timp de peste trei ani?  Cum a putut convieţui cu intransigenţa unei credinţe „contabile”, care ţine socoteala la centimă asupra întregii vieţi a omului? E drept că pentru noi, creştinii, e greu să ni-L imaginăm pe Domnul milei stând cu plaivazul în mână şi încondeind fiecare gest al nostru, fiecare greşeală, cât ar fi de mică. Vizitând cartierele habotnicilor (aşa cum sunt numiţi aceşti ultra-religioşi de către evreii obişnuiţi), rămâi pe gânduri: deşi nu recunosc sub nici o formă statul Israel, acesta îi plăteşte doar ca să se roage. 600.000 de astfel de oameni trăiesc paralel cu societatea care îi hrăneşte, îi apără (cu arma, după cum se vede şi în conflictul din Gaza), le stabileşte drepturi. În schimb, ei, ultra-religioşii, dau cu pietre dacă de Shabat treci cu maşina prin cartierul lor (bujia face o scânteie, scânteia înseamnă foc, iar focul este interzis de Shabat…), fac dragoste cu soţiile lor printr-un cearceaf cu o gaură pe mijloc (le este interzisă apropierea fizică), au frigider cu un comutator la becul automat din interior, care se stinge totdeauna de Shabat, mânâncă numai glat-coşer, adică super-curat (nu amestecă, la aceeaşi masă, brânzeturile cu carnea etc., etc.) şi se roagă câteva ore pe zi la Zid. Ei bine, într-o asemenea lume, de nezdruncinat în deprinderile ei, e greu de înţeles cum a reuşit Mântuitorul să răstoarne (unele) şi să „plinească” înţelesurile de până atunci ale Legii! Cum a reuşit să-i scoată pe unii dintre ei de sub asprimea autoimpusă, în cadrul complicatei şi stufoasei legislaţii ulterioare celor 10 Porunci, „rezolvându-le” aşteptarea cu cele 9 Fericiri? Aceasta este, într-adevăr, o mare minune!
Şi minunea cea mare este, de fapt, eliberarea. Eliberarea de sub rigorile unei vieţi de austeritate aproape fără speranţă, fără iubirea de sus, fără înţelegere. Eliberarea de sub „presiunea” credinţei într-un Dumnezeu răzbunător, aspru, nemilos. În fine, eliberarea (slobozirea) Duhului Sfânt peste umanitate, cu adierea lui „de viaţă făcătoare”, cu cheia tuturor vistieriilor lumii acesteia, şi ale celorlalte – câte vor mai fi fiind…

Răzvan BUCUROIU