Revista:

Sava de la Prodromu

id764_image010.jpg.jpg

Dacă, în lume, mai întâi este viaţa şi apoi moartea, în Biserica lui Hristos este mai întâi moartea şi apoi viaţa.
(Fericitul Augustin)

Sava e un monah aspru. Simţi asta de când dai mâna cu el. Nici n-ar putea fi altfel, fiindcă el spune că doar postul şi rugăciunea nu reuşesc să scoată patimile din noi, trebuie şi multă altă osteneală pentru eliberarea de ele. Iar el este un ostenitor. Ştiu asta fiindcă l-am văzut lucrând, şi muncea ca şi cum ar fi fost prima lui zi de trudă din viaţa aceasta. Indiferent de ce face, face cu râvnă şi dăruire, pentru că, zice el, trebuie să faci cu plăcere ceea ce faci, chiar dacă nu faci ceea ce-ţi place. „Asta e tăierea voii: să faci cu plăcere ceea ce nu-ţi face plăcere”! Pentru el, plinirea poruncilor este deja o rugăciune curată. Cu o gândire sănătoasă, nevoitor spre curăţirea lucrării păcatului, atent la cumpăna somnului şi a pântecelui, iubitor al îngenuncherilor neîncetate, el s-a întărit în nădejdea celor viitoare şi se sârguieşte spre smerenia inimii.
L-am întâlnit odată, acum un an, pe corabie, venind de acasă, de la Borşa Maramureşului. „Asta e prima şi ultima oară când mai ies din Munte! Abia aştept să ajung acasă, la Prodromu! Atâta împrăştiere şi dragoste de cele trecătoare n-am mai văzut!”, zicea. Ieşise de fapt afară ca să rânduiască viaţa surorii sale, şi a reuşit să convertească un italian la Ortodoxie, înainte de a-i deveni cumnat.
Doar iubirea de virtute îţi poate da atâta zel la osteneală cât are părintele Sava, care nu şi-a lepădat simplitatea în arta de a fi călugăr. De-i stă în putinţă, nu lasă să treacă binele pe care poate să-l facă aproapelui. Şi nici eu n-am plecat nemiluit de părintele Sava, chiar dacă nu prea avea ce să-mi dăruiască, fiind iubitor de neagoniseală. Săpa însă prin împrejurimi după vreo plantă, ceva, pe care o scotea cu rădăcină cu tot şi-o lega într-o pungă cu ţărână umedă, ca să ajung cu ea în ţară. Alteori, chiar de era ostenit de muncă, îmi culegea salvie sau dendrolivano („copac de tămâie”, cum îi spun grecii, sau rozmarin), dafini sau oleandri, mereu bucuros că poate să-mi facă o bucurie.
Nădăjduiesc să nu-i vatăme cugetul cele scrise aici…

George CRASNEAN