LOADING

Type to search

Spovedanie la Tanacu – INTERVIU CU REGIZORUL ANDREI ȘERBAN ȘI JURNALISTA TATIANA NICULESCU BRAN

Spovedanie la Tanacu – INTERVIU CU REGIZORUL ANDREI ȘERBAN ȘI JURNALISTA TATIANA NICULESCU BRAN

Share

Spovedanie la Tanacu, piesa pusă în scenă de Andrei Şerban după romanul jurnalistic omonim al Tatianei Niculescu Bran, a avut mai multe reprezentaţii de a lungul anului trecut la Teatrul Odeon din Bucureşti. Montarea evocă, în termenii reconstituirii cvasijurnalistice, ultimele file din viaţa tragică a Irinei Cornici. Andrei Şerban vorbeşte de un nou gen, teatrul documentar, aflat într o relaţie destul de imediată cu evenimentul real, jurnalistic, pe care îl readuce pe scenă cu minime intervenţii regizorale. Un teatru al reconstituirii, aşa cum erau, odinioară, misteriile creştine. Ca membră a Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini (A.Z.E.C.), am realizat un dublu interviu: cu regizorul Andrei Şerban şi cu jurnalista Tatiana Niculescu Bran. Redau aici părţile cele mai importante. (Elena Dulgheru)

Elena Dulgheru: Domnule Andrei Şerban, sunteţi cunoscut în România mai ales datorită „Trilogiei Antice” (1990), care s a bucurat de un mare succes, de public şi de critică, în ţară şi peste hotare. Se vorbea de originalitatea viziunii regizorale, a limbajului scenic. În 2008 reveniţi în România cu un subiect „tare” – ca impact mediatic, ca pretext de dezbatere sociologică –, dar foarte îndepărtat de preocupările dvs. de până acum. E acesta un mod de a vă reapropria de publicul român, vizând un spectru de accesibilitate mult mai larg? Sau o turnură în optica dvs. artistică?

Andrei Şerban: Caut să mă redefinesc în teatru de fiecare dată, încerc să scap de ideea urmării unui stil, încerc să fac tot timpul altceva, să sparg cutia care spune că „reprezint asta”. Am făcut şi alte spectacole în România între timp, la Cluj şi la Sibiu…. „Trilogia” era o încercare de a merge foarte mult înapoi în timp, iar experienţa consta în a aduce tragedia greacă în lumea noastră, în viaţa noastră. Acum, ceea ce încerc cu „Tanacu” este nu foarte departe – apropo, ambele încep cu „T” –, pentru că în loc să iau un text clasic extrem de cunoscut, iau un text care vine din viaţă. E, aparent, un gen de teatru nou, teatru documentar, care se inspiră din cartea Tatianei Niculescu, care a fost la faţa locului şi a studiat cu atenţie şi obiectivitate ce s a întâmplat acolo, încercând să înţeleagă viaţa unor oameni, nu să scrie o carte despre simboluri şi să tragă concluzii. Şi eu, citind cartea asta la New York, am fost atât de atins de atitudinea ei, de felul cum a scris cartea aceasta, încât am vrut imediat să ne asociem, să lucrăm împreună la adaptarea pentru teatru a cărţii, să facem un subiect cu această temă. În concluzie, „Tanacu”, cu toate că e desprins din viaţă, ca în tragediile vechi greceşti, e menit să atingă o coardă foarte adâncă, foarte ascunsă în esenţa sufletului spectatorilor, şi să i atingă nu în intelect, în partea lor superficială, ci în fiinţa noastră însăşi, în fiinţa noastră adâncă. Asta este pentru mine menirea teatrului de două mii de ani încoace.

E. D.: Ştiaţi dinainte ce coardă ascunsă urma să atingeţi? Căci piesa are o problematică densă. Drama se desfăşoară într o Românie tradiţională, declarat ortodoxă, iar acest context este esenţial în dialectica acţiunii. În altă parte s ar fi întâmplat altfel. Publicul român a venit să vadă modul în care nişte oameni de teatru şi de presă se apropie de o problemă dureroasă şi necunoscută a Bisericii şi societăţii româneşti. Ca artist care vă desfăşuraţi cea mai mare parte a activităţii în afara României, aţi avut anumite reticenţe în a vă apropia de un subiect condiţionat de concepte conservatoare?

A. Ş.: Nu, nu am avut nici un fel de reticenţe, am avut o bucurie şi o libertate totală în a mă apropia de acest subiect. Chiar dacă aş fi locuit în România, la Bucureşti, subiectul acesta e, într un fel, cam venit de pe Lună: undeva, în fundul Moldovei, într o mănăstire pe un deal rătăcit…, realmente este povestea unor oameni care sunt atât de izolaţi, atât de marginalizaţi, încât nu i înţelegem. E ca şi cum am încerca, într o piesă de teatru, să înţelegem o lume a unor roluri scrise de Shakespeare sau de greci… Studiam ca şi cum ai studia o piesă, deşi erau fapte de viaţă. În acelaşi timp, ne interesa să ne apropiem de ei, pentru că, oricât de departe sunt de noi, ideea era de a ne apropia şi a i înţelege, nu de a i condamna şi a i arăta cu degetul, ci de a avea o atitudine de deschidere, de dorinţă de a afla câte ceva: cum s a ajuns la această tragedie?… Nu ştiu dacă am ajuns să i înţelegem pe ei, n o să ştim niciodată, dar în încercarea de a i înţelege şi de a spune povestea lor, ne am simţit noi înşine mai sensibili şi mai deschişi faţă de întunericul din noi, căci este vorba despre noi, nu despre ei. Poate că şi Tatiana are nişte cuvinte de spus despre asta.
Tatiana Niculescu Bran: Eu mă feresc să fac din ei sau din povestea lor un simbol, ei nu sunt simbolul a nimic, sunt ei şi povestea lor, simbolurile au fost făcute deja de presa tabloidă, şi nu numai. Eu am crezut în mod adolescentin că ficţiunea stârneşte reacţii mai vii, e mai bogată decât realitatea, care e plată, pozitivă şi mai puţin interesantă, şi constat acuma că simplul fapt de a restitui versiunea mai apropiată de adevăr decât versiunea tabloidă, pe care o cunoştea lumea, stârneşte nişte reacţii, nişte emoţii şi nişte planuri, chiar axiologice şi chiar simbolice, care mă uimesc. Şi pe care eu nu le am intenţionat în nici un fel. Eu am vrut numai să înţeleg ce s a petrecut în acel loc cu acei oameni. Ei sunt întâmplător un preot şi patru maici, dar puteau să fie orice, un primar şi nişte săteni, sau orice alţi oameni care au trecut prin nişte experienţe care depăşeau cu mult înţelegerea lor şi ceea ce trăiseră până atunci.

E. D.: În declaraţiie din presă, vorbiţi amândoi despre atitudinea detaşată a regizorului, respectiv dramaturgului în procesul creaţiei. E detaşarea în actul creaţiei o cerinţă permanentă, sau o etapă? E bine să rămânem până la sfârşit detaşaţi? Nu riscăm să rămânem în afara subiectului?

A. Ş.: Aici e mai complicat, să nu amestecăm lucrurile. Încerc să nu apăr pe nimeni în mod special. Şi într o piesă de Shakespeare, unde îl avem pe Iago împotriva lui Othello, nu îl privim pe Iago ca să vedem ce rău este el şi ce buni suntem noi, ci încercăm să l înţelegem, încercăm să înţelegem aspecte din noi înşine, toate acestea fac parte din noi. Facem parte din clubul umanităţii, suntem implicaţi, nu suntem în afară. Vrem să înţelegem şi, în acelaşi timp, vrem să le dăm spectatorilor libertatea să aibă ei alegerea. Este, cred, un act de mare vanitate să mergi la teatru şi să vezi teatrul prin lupa unui artist, a unui regizor demiurg, care dă un fel de lecţie oamenilor despre ceea ce ei trebuie să vadă, ca şi cum eu aş interpreta viaţa. Trebuie să am umilinţa totală ca să mi dau seama că nu sunt nici profet, nu sunt nimic, sunt doar un om printre oameni, care încearcă să înţeleagă toate impulsurile din viaţă, care sunt atât de contradictorii, şi înţeleg cât pot, pentru că nu înţeleg nici eu prea mult.

T. N. B.: Iar eu nu mă consider un creator, cel mult un traducător de limbaje, încercând să traduc într o sintaxă acceptabilă pentru un lector emoţii şi întâmplări din vieţile unor oameni. Eu nu simt în nici un fel vreo aură de creator în această poveste. Eu am încercat s o redau cât mai aproape de autenticitatea şi de realitatea ei. De aceea, din punctul de vedere al sintaxei, veţi vedea că este destul de austeră, tocmai din respect faţă de experienţe care nu sunt ale mele în nici un fel. Ca să le redau, traducându le unor oameni care, ca şi mine, nu le au trăit, a trebuit să fac un efort de natură sintactică. În această activitate, eu nu mă consider un creator de lumi imaginare.

E. D.: Investigarea jurnalistică a adevărului desigur că vă obligă la detaşare şi obiectivitate. Dar adâncindu vă în gândirea unor oameni, în descoperirea unor personalităţi, există şi ceva care vă ataşează. Când v aţi detaşat, când v aţi ataşat?

T. N. B.: Nu m am detaşat, pentru că nu m am ataşat. Mie mi sunt simpatici în felul lor cu toţii şi am un raport destul de interesant cu ei, dar nu m am ataşat niciodată, nici de ei, nici de valorile lor. M a interesat întâmplarea şi ce vor fi trăit ei. Sigur că, ca să l faci pe un om să ţi povestească ce a trăit el, emoţiile lui, trebuie să stai cu el mult timp şi să i dai suficientă încredere că i vei respecta punctul de vedere şi experienţa…

A. Ş.: … Că nu l vei exploata…

T. N. B.: … Că nu l vei exploata într un fel sau altul, că nu ţi vei bate joc de viaţa lui, nici de persoana lui, nici de imaginea lui publică. Asta ia timp şi treci nişte probe în distanţa şi încrederea pe care cineva, mai ales în situaţia lor, o are faţă de un jurnalist.

E. D.: Ambii, într o anumită etapă, aţi primit nişte mărturii privind experienţe de tip mistic (posesiune, izbăvire, conştiinţa păcatului, explicarea religioasă a posedării şi alte elemente de „dialectică a ascezei”), pe care, ca să puteţi să construiţi povestea, a trebuit să le acceptaţi ca reale. Creştinii înţeleg această dialectică. Pe de altă parte, potrivit declaraţiilor din presă, această mistică nu pare asumată personal. Aţi intrat oarecum pe un terioriu străin, al unor experienţe şi mentalităţi necunoscute. În ce măsură aţi putut accepta o experienţă la care poate că nu vă simţiţi părtaşi?

T. N. B.: Asta spun eroii în piesă, pentru că asta spun persoanele care au devenit personaje. Este un act de respect, de a i ajuta pe acei oameni, mai ales într o situaţie total nefavorizantă, să transmită şi varianta lor asupra întâmplărilor, atâta tot. În privinţa misticii, sigur că acceptăm că există realităţi pe care nu le înţelegem, la care nu avem acces, e un minim act de inteligenţă. Asta nu e o problemă, atunci când singurul tău scop este să redai vieţile unor oameni.

A. Ş.: Care din noi poate fi sigur că înţelege ce se întâmplă într o exorcizare? E imposibil de spus, nu ştim ce se întâmplă. Sunt lucruri cu totul străine. Aţi asistat vreodată la aşa ceva?

E. D.: Da, mi s a întâmplat. În momentul când participi, ca preot, ca „pacient” sau ca simplu „asistent” (pentru că, de obicei, rugăciunile sunt colective), începi, la un moment dat, să dibui câte ceva. În plus, există o literatură mistică şi ascetică, aceasta ne ajută să înţelegem, într o anumită măsură, ce se întâmplă.

A. Ş.: Da, evident că doar experienţa însăşi te ajută să înţelegi, altfel vorbim speculând. Am asistat şi eu la exorcizări, nu în Biserica Ortodoxă, nu în România, ci în Brazilia, era o experienţă Voodo, unde am văzut ceva extraordinar de puternic şi de care nu sunt capabil să vorbesc, care m a atins foarte profund, deşi nu era experienţa mea. Despre aceste stări ştim prea puţin, suntem într o zonă destul de alunecoasă… Tot ce pot spune e că este o energie cu totul alta, pe care nu o avem în mijlocul unei zile banale, când trecem strada, o energie care este în noi, în noi toţi, e ceva de care suntem cu toţii capabili, e ceva de care unii au nevoie pentru a elibera din ei ceva ce trebuie eliberat. Neavând eu însumi autoritatea să vorbesc despre asta, nu pot decât să mă uit ca spre ceva ce nu înţeleg şi pe care îl respect şi pe care încercăm, prin teatru, împreună cu actorii, să îl retrăim, să învăţăm să retrăim acest mister…

E. D.: Domnule Andrei Şerban, aţi realizat un misteriu contemporan. Credeţi că este un gen viabil, azi? Speraţi să  vă mai apropiaţi de el? Este el condiţionat de experienţa şi receptivitatea religioasă a spectatorilor, a actorilor? Care sunt riscurile genului?

A. Ş.: În primul rând, vreau să vă co¬rectez: nu am realizat un misteriu, ci am participat, poate, la un mister! Nu realizez nimic! În al doilea rând, dacă există o deschidere pe plan spiritual sau religios, asta e, iarăşi, într un fel, funcţia teatrului. Teatrul, astăzi, a pierdut total această funcţie pe care o avea în vechime, la originile lui. Dacă vorbim despre cuvântul „mister”, el nu poate fi decât contemporan, iar sarcina noastră nu e de a încerca să l realizăm, ci de a încerca să l trăim. Şi trăindu l, poate încercăm să ne cufundăm în el mai adânc, decât să rămânem tot timpul în afara lui şi să l comentăm. Şi asta e experienţa însăşi… Rostul meu, ca regizor, este să arunc sămânţa, să văd ce iese. Deci, tot ce fac eu este să provoc, să arunc seminţe. Şi de acolo ceva iese. Nu sunt eu cel care…, nu sunt demiurg, nu sunt nimic. Sunt… sunt un provocator.

E. D.: Speraţi să continuaţi experimentul în zona misteriului?

A. Ş.: Da, nimic nu oferă mai multă satisfacţie, decât posibilitatea de a te deschide spre ceea ce nu ştii, spre o zonă la care participi şi nu ştii ce e, dar participi.

A consemnat
Elena DULGHERU