LOADING

Type to search

Africa ortodoxă

Africa ortodoxă

Share

Nu sunt „ecumenist”. Când însă, după zile întregi petrecute între musulmani sau băştinaşi, întâlneam un creştin, era o bucurie. Măcar ştia de Hristos.
Biserica Ortodoxă nu a făcut misiune prea puternică în Africa neagră, comparativ cu catolicii sau cu sectele neoprotestante. Cei catehizaţi de aceştia descoperă însă acum cu bucurie şi primesc mult mai uşor învăţătura Bisericii Drept­măritoare Ortodoxe. Şi astfel, Biserica din Africa, prin pronia lui Dumnezeu, creş­te încet, dar sigur.
Acest reportaj nu îşi propu­ne să surprindă numai aspec­tele religioase, du­hov­niceşti ale Africii. E probabil limpede pentru oricine că în Africa nu mergi în pelerinaj. Spec­tacolul natural este copleşitor. Îngăduiţi, aşadar, ca în acest scurt mate­rial să ne bucurăm şi de cele zidite, pentru a-L slăvi pe Ziditorul lor.

 

Călătoria în Africa a început la Johannesburg. Încă de la aeroport am avut parte de o primire „specială”: un grup de copii îmbrăcaţi în costume tradiţionale au întâmpinat cu dansuri şi cântece un cuplu din Germania, pesemne conducătorii unei asociaţii caritabile. Cu asta am fost deja introdus „în atmosferă”.
Timp de o săptămână am văzut apoi locuri şi peisaje cum nu-mi închipuiam că pot exista în realitate: „Amfiteatrul” de bazalt din Drakensberg, Estuarul „Sfânta Lucia”, parcul natural Hluhluwe-Umfolozi; sau despre care am citit numai în romanele lui Jules Verne: Cape Agulhas, punctul cel mai sudic al Africii, unde se întâlnesc Oceanul Indian cu cel Atlantic, Cape Town şi Capul Bunei Speranţe…

 

Johannesburg
Prima duminică în Africa am fost la o frumoasă catedrală rusă din ­Midrand, la sud de Pretoria. O construcţie monumentală. finisată până la cel mai mic detaliu. De jur-împrejur o serie de construcţii administrative, spaţii verzi şi o parcare generoasă. La slujbă cred că au venit vreo 50 de persoane, ruşi toţi. Preotul se mişca ceremonios, cântarea era inconfundabilă, la sfârşitul slujbei mi-a atras atenţia un cazac cu barbă şi mustaţă, îmbrăcat în uniforma specifică şi care ţinea pe braţe o icoană a Sfinţilor Mucenici Ţarul Nicolae cu familia sa. La un moment dat am şi uitat că sunt în Africa de Sud…

 

Zambia, Cascada Victoria
Cu adevărat extraordinară! Este atât de impresionantă încât aş fi îngenuncheat întruna ca să dau slavă Celui Ce a zidit-o.
Imaginaţi-vă cum Fluviul Zambezi, lat de peste 1,7 km, se prăbuşeşte 100 m în gol, într-o crăpătură îngustă, şi milioane de stropi sunt aruncaţi, de parcă ar ploua de jos în sus!
Cu toţii ştim că a fost descoperită în 1855 de exploratorul britanic David Livingstone. Ce nu prea se ştie însă este că el a venit în Africa ca misionar creştin la vârsta de 27 de ani. După 33 de ani petrecuţi aici, moartea l-a găsit în genunchi, la marginea patului, în rugăciune.
Zambia, Misiunea Ortodoxă din Lusaka
Când am plecat din ţară, calculasem ca a doua dumini­că în Africa să o petrec în ca­pitala Zambiei, Lusaka. „Tre­buie să fie pe-acolo vreo biserică”, mi-am zis. A fost însă cu adevărat o minune că am găsit-o. Lusaka are prea pu­­ţine construcţii înalte şi se în­tin­de pe o suprafaţă foarte mare.
Dis-de-dimineaţă către biserică au început să vină localnici, în general femei cu copii. Foarte mulţi copii. Slujba a ţinut-o, ca de obicei, părintele Silvestru, ajutat de diaconul său.
Nectarie şi Victor, doi tineri absolvenţi ai Seminarului Teologic Ortodox din Nairobi (Kenya), însă originari din Zambia, erau sufletul comunităţii. Ei au cântat la strană în kiswahili şi din când în când în greacă sau engleză. Li s-au alăturat încet-încet mai multe femei, aşa încât cântarea a prins putere. În Africa însă nu poţi să cânţi fără să dansezi. Aşa că, pe fondul cântării psaltice, corul se legăna cu mişcări precise, însă suficient de discrete. Pur şi simplu nu se puteau abţine. Aşa s-au dus să se împărtăşească. A fost emoţionant…
Nectarie se îngrijea de copiii care mergeau la împărtăşit. Micuţii trebuiau însă să treacă un examen: să se închine corect. Cine greşea stătea pe loc şi repeta până reuşea.
Poate că cel mai frumos moment a fost însă când, după predică, părintele Silvestru ne-a prezentat, pe mine şi pe prietenul meu Kiril din Bulgaria, şi toţi cei prezenţi, pe rând, s-au grăbit să ne strângă mâna şi să ne ureze bun venit.

Muntele Kilimanjaro
Kilimanjaro a ajuns aproape un mit datorită faptului că vârful Uhuru, un colţ al giganticului crater, este cel mai înalt din Africa. Excursia pe Kilimanjaro durează minimum 5 zile şi costă destul de mult. Chiar şi pentru o singură persoană, ascensiunea se face cu o adevărată echipă, care cuprinde obligatoriu ghidul, bucătarul şi hamalii.
Prima zi am străbătut jungla ecuatorială, însă în afară de vegetaţia luxuriantă, vreo două specii de maimuţe şi ceva păsări nu ai şansa să vezi ceva. Popasul în prima noapte a fost la 2743 m. A doua zi peisajul se schimbă brusc: cât vezi cu ochii – plante mici şi mărăcini. Popasul la 3660 m. A treia zi – deşert alpin. Popasul la 4730 m.
Urmează cea mai grea parte. De la miezul nopţii, ascensiunea finală până pe vârful Uhuru, la 5895 m. Şase ore de urcuş în pantă abruptă, pe pietre şi cenuşă vulcanică. De sus, răsăritul este însă superb, doar că lipsa oxigenului şi temperatura de -20° C îşi spun cuvântul. Experienţa este însă de neuitat.
Dincolo de excursia în sine, rămâne amintirea echipei. Când am ajuns jos, Nagabona, ghidul nostru, şi unul dintre hamali, Eric, m-au invitat pe rând să îi vizitez, să le cunosc familia şi cum trăiesc. Aşa am dobândit încă doi prieteni.

Africa este un mozaic religios compus în general din creştini, musulmani şi adepţi ai credinţelor locale. Conform datelor oficiale, prezenţa creştină în Africa de Sud şi de Est este covârşitoare, însă, din păcate, ortodocşii, aflaţi sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Alexandriei, sunt destul de puţini raportat la totalul populaţiei. Şi cred că este vina noastră. În Africa este nevoie de misiune – misiune care, cu mici excepţii, Bisericii Ortodoxe îi lipseşte.
Am întâlnit foşti credincioşi catolici de culoare care, în căutarea lor sinceră, au descoperit ortodoxia. În general, de altfel, oamenii din Zambia, Zimbabwe, Malawi, Tanzania sau Kenya au un fond foarte bun. Sunt şi secte ciudate, dar cred că, în majoritate, africanii sunt sinceri şi chiar Îl caută pe Dumnezeu.
Neoprotestanţii nu sunt ca sectanţii de la noi. Nu îi urăsc pe ortodocşi, ci, din contră, descoperind parcă o altă lume, sunt fascinaţi de moştenirea noastră bizantină şi sunt dornici să afle cât mai multe. Când mă vedeau pe stradă, alb şi cu barbă, copiii mă strigau “Moise”, dar nu în batjocură, ci cu prietenie şi cu bucuria că mi-au găsit… porecla potrivită.
Îmi amintesc de soldatul înarmat care mă însoţea într-unul dintre parcurile naţionale. Era o fire foarte tăcută şi retrasă, iar eu, fascinat de animalele din jur, nu am avut timp prea mult timp pentru el. Când ne-am despărţit, mi-a strigat însă cu dragoste: “Frate, să ne vedem în rai!”. Altă dată, un băiat din Zimbabwe m-a abordat la Cascada Victoria. Am crezut iniţial că vrea să-mi vândă ceva sculpturi de lemn şi de aceea încearcă să ne împrietenim. El însă venise să vorbim de Dumnezeu. Nu era botezat. Am petrecut vreo 3 ore povestindu-i pilde din Pateric. Când a plecat, mi-a cerut adresa de e-mail şi zilele trecute m-am pomenit cu un mesaj de mulţumire de la el “pentru cuvintele înţelepte” pe care i le-am zis.
Şi bucătarul cu care am urcat pe Kilimanjaro mi-a mărturisit: “Eu m-am născut musulman, dar cred că Hristos e în inimile noastre!”. M-am minunat de gândul lui şi cred că Dumnezeu va ţine cont de el.
Revenind la Sfânta Orto­doxie, deşi am stat numai două zile în Nairobi, am avut şansa să îl întâlnesc pe Mi­tro­politul Macarie. Un om extraordinar, smerit şi cu multă dragoste şi jertfelnicie, despre care de altfel auzisem deja foarte multe lucruri bune. Ştiam că au semi­nar teo­logic, şcoli, colegii, grădi­niţe, biserici şi preoţi misionari, dar ajungând acolo am realizat că activitatea sa misio­nară a transformat Kenya în inima ortodoxiei africane.

 

Părintele John (Ioan) Kihanga s-a născut în Mbarara, în sud-vestul Ugandei. în 1971, într-o familie deja ortodoxă. El este primul din cei 6 fraţi (3 băieţi şi 3 fete). A urmat şcoala primară în localitate, iar liceul în Tanzania, devenind profesor de chimie. A absolvit apoi Seminarul Teologic Ortodox din Nairobi şi a fost hirotonit ieromonah de ÎPS Proterios, pe atunci Mitropolit de Irinopolis (Dar-Es-Salaam). De şase ani slujeşte în biserica ortodoxă din Arusha, la poalele Muntelui Kilimanjaro.
Am petrecut împreună două duminici. Înainte de ascensiune şi după.
Este un om de o blândeţe şi o cuminţenie deosebite. Nu cred că ar putea vreodată ridica tonul sau să se certe cu cineva. Deşi nu a ajuns niciodată în Sfântul Munte, am regăsit la el acelaşi duh de dragoste, delicateţea şi smerenia părinţilor aghioriţi.
Când i-am spus că sunt din România, a ridicat privirea luminat la faţă şi mi-a zis: „România, Ţara Ortodoxiei!”. I-am adresat câteva întrebări.

 

Părinte John, cum v-aţi decis să îmbrăcaţi haina monahală?
Nu pot să mă consider un adevărat călugăr. Călugării sunt în mânăstiri. Eu trăiesc într-un sat. Mă gândesc adeseori la Sfântul Munte. Toţi spun că Athos-ul este o altă lume. Deci noi suntem în lume. Cum să mă numesc călugăr?
Mi se pare mult mai greu să fii călugăr într-o ţară fără călugări, fără mânăstiri, fără părinţi duhovniceşti. Ce v-a îndemnat către această vieţuire?
Înaltpreasfinţitul Iona. El mi-a fost exemplul. Am lo­cuit la Înaltpreasfinţia Sa, l-am ajutat ca paraclisier şi m-a bucurat cu viaţa sa duhovnicească, cu modul lui de viaţă. Şi am decis să-i urmez exemplul.
Înaltpreasfinţitul Iona?
Da, fostul Episcop de Bu­koba (vestul Tanzaniei), care acum este Mitropolit de Kam­pala şi a toată Uganda.
Care vă este cea mai mare dorinţă? Nu mă refer la mântuire, ci în această lume.
Aş vrea să-L slujesc cu adevărat pe Dumnezeu. Asta mă rog cu umilinţă Domnului şi Dumnezeului meu: să-L slujesc cum se cuvine.
Ca preot în Tanzania, credeţi în viitorul Ortodoxiei în Africa de Est?
Cu siguranţă, dar trebuie să fim sprijiniţi. Sfânta Ortodoxie va înflori şi aici!
Putem oare să vă ajutăm cu ceva?
E mare lucru să ajutaţi Biserica din Tanzania, Biserica din Arusha, de ce nu? Chiar avem nevoie de ajutor. Preoţii trebuie sprijiniţi. Eu fac naveta de la 35 km. Astăzi am aşteptat o oră autobuzul, care şi aşa merge greu, şi, uite, am întârziat la slujbă. Şi slujesc într-o biserică care aparţine comunităţii greceşti. Nu avem o biserică a lo­cal­nicilor.
Ce mesaj aveţi pentru credincioşii ortodocşi români?
Să preţuiască faptul că au o biserică în fiecare sat, că au un preot care să slujească Sfânta Liturghie în fiecare duminică. Nu e puţin lucru…