LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Cu Mitropolitul Serafim Joanta (1)

Share

De cinci ani, zecile de mii de români ortodocşi din Nürnberg (Bavaria) şi din împrejurimi au un loc numai al lor unde se pot ruga, unde se pot cunoaşte unii pe alţii şi unde se pot aduna la evenimente şi întruniri comunitare. Întregul ansamblu al Mitropoliei Ortodoxe Române a Germaniei, Europei Centrale şi de Nord (adresa: Fürtherstraße 166-168 D-90429, Nürnberg; tel: +49(0)911-3236910) este cu adevărat românesc – cu şarmul arhitecturii „combinate”, cu maicile care robotesc şi se roagă, cu românii în trecere, cu mirosul de cuhnie de mânăstire. Da, de mânăstire, pentru că aici, pe lângă parohia Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir, fiinţează şi mânăstirea cu hramul Sfinţii Martiri Brâncoveni. Cel care a orânduit toate, făcând – cu sprijinul lui Dumnezeu, bineînţeles – din nimic ceea ce acum se vede, este Mitropolitul Serafim. Plecat doar cu rugăciunea „la purtător”, a cucerit Germania, ba chiar şi pe nemţii cei cerebrali. Cum? Citiţi, veţi vedea şi vă veţi minuna…

 

Înalt Prea Sfinţia Voastră, mulţi români şi-au părăsit ţara obligaţi fiind de condiţiile politice sau economice. N-a venit nimeni aici, în Germania, de drag… Cazul ÎPS Voastre unde s-ar înscrie?
Eu unul am fost trimis de Sfântul Sinod să fac misiune printre românii din diaspora. Am luat acest lucru ca pe o asculare. Ştiţi bine că orice episcop e mai întâi de toate călugăr, care are depus votul ascultării. Ascultarea de Biserică e pentru mine mai presus de orice. N-am venit aici cu nici o intenţie personală, cu planuri sau cu frustrări. Pur şi simplu am venit ca un soldat. Oare nu le-a spus Hristos apostolilor să meargă să propovăduiască Evanghelia şi „să nu ia cu ei nici traistă, nici bani”?
Dar după 15 ani de stat în Germania, puteţi înţelege acum care a fost voia Domnului în ceea ce vă priveşte, sau încă mai aşteptaţi să se întâmple altceva?
Părintele Dumitru Stăniloae spunea aşa: „Credinţa este certitudinea existenţei lui Dumnezeu, este evidenţa”. Şi eu am credinţă. Şi, categoric, pot spune, după 15 ani, că a fost voia lui Dumnezeu ca eu să vin aici. Asta este certitudinea, evidenţa mea! Mai cu seamă că am venit aici complet „dezarmat”, fără să mă încred în vreo capacitate a mea sau a altora. M-am lăsat întru totul în voia lui Dumnezeu. N-a fost deloc uşor. A fost foarte greu, chiar…
Aţi avut clipe de cumpănă?
Da, de cumpănă reală în care mă gândeam pur şi simplu să mă întorc acasă. Tocmai atunci cineva mi-a citat un cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur care zicea că Hristos a fost ridicat pe Cruce şi oamenii Îi strigau să se dea jos, ca să creadă că este Dumenezu. El  nu a coboarât, şi numai rămânând acolo a salvat lumea! Cuvintele astea m-au întărit… Şi am zis că rămân şi o să-mi duc crucea cât va rândui Dumnezeu. Am constatat apoi că Dumnezeu a făcut atâtea minuni cum nu mă aşteptam şi mi-a dat mai mult decât puteam să-mi imaginez vreodată.
Cum arată aceste minuni, în cazul ÎPS Voastre?
Nu aveam absolut nimic, şi iată că după 5 ani de zile de suferinţă mare Dumnezeu ne-a dat această proprietate pe care am cumpărat-o cu bani. Dar nu bani din ţară! Am spus că noi trăim în Germania şi, din mila lui Dumnezeu, parcă mai bine decât cei din România. Şi dacă tot stăm aici, trebuie să ne facem noi înşine bisericile, prin propriile noastre puteri, nu să ni le facă cei de acasă. Îndată ce am mers pe această logică, Dumnezeu a făcut cu noi adevărate minuni. După 5 ani am fost proprietarii acestui loc – o fostă capelă protestantă, cu două clădiri istorice de secol 19. Biserica a fost mărită, s-a construit o turlă, clădirile au fost complet renovate şi aşa am realizat o oază creştin-ortodoxă românească.
Sentimentul este acela de oază sau de implant pe sol german?
Da, poate că suntem un implant, dar sub forma unui altoi. Acel altoi care înnobilează şi sporeşte pro­ducţia pomului. Ne putem considera totodată şi o sămân­ţă, pusă de Dumnezeu aici ca să rodească. Noi suntem primii chemaţi, dar lucrurile se fac de la o generaţie la alta. Când am venit acum 15 ani, aveam doar 9 parohioare, iar astăzi avem 45. Nu aveam nici o biserică a noastră, proprie, iar astăzi avem 6. Restaurăm, construim, cumpărăm. E o adevărată emulaţie printre preoţi să avem propriile noastre biserici.
E foarte bine că iată, există răspunsul ortodox în faţa Europei, dar şi faţa unui islam foarte activ în Occident.
Nu suntem numai noi, românii, ortodocşi în Germania. Mai sunt şi grecii – foarte numeroşi –, sârbii, ruşii, bulgarii… Din 1994, când am ajuns eu, s-a creat o Adunare a episcopilor ortodocşi din Germania – o Comisie a Bisericii Ortodoxe (subliniez: la singular – Bisericii, nu Bisericilor). Prin această titulatură am vrut să subliniem că este o singură Biserică Ortodoxă. Ne întâlnim periodic în Comisie cu ceilalţi episcopi ortodocşi canonici şi cu reprezentanţii/consilierii lor – preoţi, laici.
Ca anvergură, cum e Mitropolia noastră faţă de celelalte?
Ca număr de credincioşi, suntem la fel de numeroşi ca sârbii. Cei mai numeroşi erau grecii – peste 350.000 –, dar în ultimii ani se întorc tot mai mulţi în ţara lor.
Românii nu?
Nu. Românii încă mai vin… Cred că la ora actuală în Germania sunt aproape 400.000 de români. Din aceştia, 80% sunt căsătoriţi cu etnici germani. Aşadar, situaţia noastră este foarte complexă, nu e ca la greci sau ca la sârbi, unde sunt familii întregi compact ortodoxe. În plus, grecii au un număr mai mare de parohii şi o bază materială mult mai bună. Ei au venit aici încă din anii ’50-’60, şi aşa au putut să aibă acum 30 de biserici ale lor, proprii. Sârbii au venit prin anii ’70. Noi, românii, am venit mai târziu şi în condiţii mai grele, de refugiaţi politic, până în ’90.
Dar constat că recuperăm binişor teren în faţa grecilor şi a sârbilor…
Da, numai că, vedeţi, românii nu au mentalitatea grecilor, sârbilor sau chiar a ruşilor, ca atunci când se stabilesc undeva să construiască pentru obşte o biserică. Nu avem simţul comunitar, ca grecii sau sârbii…
Oare de ce?
Este – aşa cu zicea ÎPS Bartolomeu de la Cluj – o moştenire genetică. O fi o genă „blestemată”, moştenită de la traci, care erau tot timpul divizaţi. Dar iată acum şi partea pozitivă, care face diferenţa: suntem mai evlavioşi decât grecii şi sârbii laolaltă. Suntem mai profunzi în sentimentul religios, mai legaţi de biserică. Sârbii nu prea vin la biserică, în schimb sunt foarte generoşi şi au conştiinţa apartenenţei lor la Biserica Ortodoxă.
E o conştiinţă identitară mai mult decât duhovnicească.
Aşa este. Tot aşa sunt şi grecii. A fi grec înseamnă, automat, să fii ortodox. La fel şi sârbii. Românii nu au această conştiinţă; ei sunt mai gregari, mai împrăştiaţi, dar şi mai deschişi – ceea ce este foarte bine.
Cu toate astea, statisticile spun că în ultimii 20 de ani în România, o dată la 4 zile s-a sfinţit sau resfinţit o biserică – în total aproape 2.000. E impresionant!
Da, dar aici, în Germania, românii trăiesc într-o lume în care nu se mai construiesc biserici – dimpotrivă, ele se închiriază. Şi această mentalitate apasă inconştient pe sufletele lor şi devin tot mai reticenţi.
Trebuie să vă fac o mărturisire. Acum 15 ani, când am aflat că veţi fi trimis în Germania, am fost convins în sinea mea că nu veţi reuşi. De ce? Pentru că toată lumea vă ştia ca pe un om al rugăciunii, al chiliei, al Ceaslovului. Şi care nu părea să exceleze în administraţie. Cum aţi reuşit, totuşi?
La Sibiu am fost episcop vicar, fără atribuţii în administraţie. Nu mă băgam peste Mitropolitul Antonie, care excela în toate. Aici însă, văzându-mă singur, a trebuit să le fac pe toate. Şi m-am gândit şi eu la Sfântul Ierarh Calinic – un ascet prin excelenţă şi un rugător permanent, dar, în acelaşi timp, foarte activ în a construi biserici. De aceea părintele Stăniloae spune despre Sfântul Calinic că avea „o spiritualitate intergrală”. El mi-a fost model. Credeţi-mă că n-am făcut un efort deosebit în sensul administraţiei şi nici nu am renunţat o secundă la viaţa mea de rugăciune – atâta câtă este. Ştiţi că la pomul lăudat să nu te duci cu sacul… Eu mi-am continuat viaţa duhovnicească din România, ba chiar aş zice că mi-am intensificat-o, văzându-mă între atâtea greutăţi… Greutăţile m-au împins şi mai mult să mă rog. Dar nu oricum, ci cu durere în suflet, o rugăciune de mare umilinţă. Când eşti la necaz, parcă te rogi altfel. Zic Părinţii că rugăciunea ta, în aceste condiţii, e „umilicioasă”. Rugăciunea asta printre lacrimi este mai primită de Dumnezeu, străpunge cerul. Dumnezeu e „obligat” să-ţi răspundă. Suferinţa este îngăduită şi, cred eu, pe undeva şi plănuită de El. Şi ştiţi ce bucurie este în această suferinţă? Dar la început nu ştiam asta, căci vedeam numai suferinţa venită din loviturile pe care le încasam de peste tot. Eram abandonat, nu aveam nici o nădejde în cineva pe lumea asta. Dar oare nu spun Sfinţii Părinţi: „Blestemat fie cel ce-şi pune nădejde în om”? Dumnezeu ştie acest lucru, şi mai ştie că atunci când eşti „dezarmat” complet, El poate lucra cu tine în toată libertatea! Când te-ai abandonat pe tine şi „ajutorul” venit de la oameni, atunci devii liber. Liber să-L poţi primi pe Dumnezeu şi ajutorul Lui. Asta şi pentru că planurile noastre omeneşti sunt de cele mai multe ori împotriva planurilor Lui, sau nu corespund pur şi simplu. Îi încurcăm planurile cu ale noastre… E o foarte mare taină aici, care nu poate fi explicată. Iar o taină despre vorbeşti prea mult, se spulberă. Ea trebuie protejată. Haideţi să schimbăm vorba… (Va urma)

La vremea la care am luat acest interviu ÎPS Serafim, nu se produsese tragedia morţii fulgerătoare a părintelui Constantin Mihoc, de la parohia ortodoxă română din Berlin. Memoriei acestui preot de neuitat îi dedicăm următorul material.

 

Va continua

 

Lumea Credintei, anul VII, nr. 9 (74) Septembrie 2009

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *