Revista:

Bogdan Lăpuşneanu – de Vincenţiu Dascălu

LC 126

Strănepot al Sfântului Ştefan cel Mare, nepot al lui Petru Rareş, întâiul fiu al lui Alexandru Lăpuşneanu. O descendenţă ilustră. Care, înnobilând, apasă. De aceea istoria vieţii sale aparţine, în cea mai mare măsură, timpului nostru. Pentru că greşelile sale amintesc de setea noastră de cele curând trecătoare. Deoarece, prinşi în mrejele acestei lumi, uităm nu doar de îndatoriri, ci şi să trăim cu adevărat, punând întâmplarea drept temelie zilelor noastre. Astfel, înainte de a da verdict asupra domniei unui voievod brudiu, există posibilitatea să ne recunoaştem pe noi înşine în chipul faptelor sale.

S-a născut în august 1554, în al doilea an al domniei tatălui său. Ca mulţumire pentru acest dar binecuvântat, Alexandru-Vodă înalţă, la sfatul Cuviosului Pahomie, Mănăstirea Slatina. “Copil scump şi prea dorit şi fiu preaiubit”, potrivit cronicarului Eftimie, Bogdan se bucură de atenţie şi dragoste. Totuşi, după obiceiul timpului, parte a copilăriei o petrece la Stambul, garant al loialităţii tatălui său faţă de Poartă. Mai ales că, după bătălia de la Verbia, din toamna anului 1561, în care Despot Eraclid îl alungă pe Lăpuşneanu din jilţ, Bogdan, alături de fraţi şi de mama sa, Doamna Ruxandra, devine parte a nucleului demersurilor reobţinerii puterii de către părintele său. Sume de bani, daruri, trimişi ai Doamnei Chiajna a Munteniei, cumnata lui Lăpuşneanu, se împletesc cu sfaturile dascălilor lui Bogdan. Consecinţa – în octombrie 1564 Alexandru revine pe tron. Dornic a asigura viitorul ţării, vechiul‑nou domn îşi alcătuieşte testamentul, stabilind ordinea succesiunii la domnie, primul fiind Bogdan, şi cere fiilor săi să se bazeze pe sprijinul Imperiului Otoman în fiecare dintre demersurile lor şi abia în caz de mare nevoie, pe cel al Poloniei, Austriei, Franţei, Angliei sau Veneţiei. Şi pentru a fi un demn urmaş, Bogdan învaţă cărţile şi învăţăturile Ortodoxiei, a învârti lancea şi a întinde arcul în coarde, aruncând săgeata (Cronicile slavo-române).

Astfel, deprinderilor de la curtea sultanului i se adaugă educaţia potrivit modelului nobililor polonezi. Şi era firesc ca astfel să stea lucrurile cât timp cele două state sunt reperele dintâi ale spaţiului răsăritean. Iar fiului domnului Moldovei, “un tânăr bine făcut , cu suflet drept, învăţat în cărţi şi nehrănind rele într-însul, ci milostiv şi blând, întru totul era următor în obiceiuri învăţăturilor tatălui său , arătând şi vitejie, căci era cu inimă vitează” (Cronicile…). Bucuria părintelui este umbrită de apăsarea suferinţei domnului. Bolnav, Alexandru-Vodă ia decizia abdicării. La 9 martie 1568 convoacă Sfatul domnesc. Cere dregătorilor alegerea fiului său ca moştenitor tronului şi îi încredinţează lui Bogdan schiptrul singurei stăpâniri. Şi astfel primi domnia dreptcredinciosul Ion Bogdan voievod al Ţării Moldovei, fiul preacucernicului Alexandru numit monahul Pahomie. Iar fostul domn, devenit călugăr al obştii mănăstirii Slatina, nu peste multă vreme, părăseşte această lume. Demersul său nu a fost nou. La fel a procedat şi bunicul său, marele Ştefan, încredinţând, în amurgul vieţii sale, tronul lui Bogdan al III- lea, tatăl lui Alexandru. De data aceasta situaţia este oarecum diferită. Bogdan are doar 13 ani. Curând după mutarea la cele veşnice a fostului lor cârmuitor, parte dintre boieri uită jurământul făcut şi propun drept domn pe unul dintre ei, Ionaşcu Zbierea. Din fericire, în cadrul sfatului ţării, marele hatman Dumitru şi marele logofăt Gavrilaş obţin alegerea ca domn a fiului fostului lor domn.

De praznicul Bunei Vestiri, regele Poloniei şi hanul Crimeii sunt anunţaţi de către sultan că a fost acordată domnia Moldovei lui Bog‑dan. De asemenea, în 1569, noul domn încheie un tratat cu Polonia iar una dintre surorile sale se mărită cu un nobil polon. De fapt, Doamna Ruxandra este “ocârmuitoarea domniei, cârmuitoare peste toţi” (Azarie), căci “era cu minte de bărbat, cu suflet mare, împodobită cu înţelepciune” (Cronicile slavo-române). Nici această aşezare a lucrurilor nu este nouă, căci în Ţara Românească, sora sa, Doamna Chiajna, văduva lui Mircea Ciobanul, exercită tutela asupra fiului său nevârstnic, Petru, şi însăşi mama ei, Elena-Doamna, soţia lui Petru Rareş, nu ezitase să se implice în treburile ţării în lipsa soţului său. Din nefericire, forţa morală şi calităţile intelectuale deosebite sunt umbrite de suferinţă, căci Ruxandra era foarte neputincioasă cu trupul (Azarie). Naşterile numeroase, moartea celor dragi, tulburările din rândul boierilor, fiecare dintre acestea, toate împreună, contribuie la adormirea întru Domnul a celei considerate “femeie destoinică, înţeleaptă, cu dumnezeire, milostivă şi la toate bunătăţile plecată” (Grigore Ureche) la 12 noiembrie 1570. Are doar 32 de ani… Singur, pus înaintea unui sfat domnesc în care ambiţiile personale clocotesc, lipsit de sfatul şi mustrarea mamei, Bogdan hotărâşte să conducă singur. Nu întârzie să îşi manifeste lipsa de consideraţie faţă de turci. Nici simpatia pentru Polonia. De aceea, se înconjoară de tineri, majoritatea polonezi, mulţi ridicaţi în funcţii importante, organizează vânători, petreceri şi întreceri de iscusinţă ostăşească. Desigur, vorbim de un adolescent de 16 ani . Dar şi de domnul ţării căreia se cuvine să îi fie părinte. Acestea sunt circumstanţele în care “boierii pre cât îl iubiia întâi, pre atâta îl urâsă apoi” (Grigore Ureche). Pierzând dregătoriile, asistând la prea marea bunăvoinţă faţă de nobili şi preoţi catolici, la golirea vistieriei, decid să ceară sprijin. La Poartă. Şi nemulţumirea lor se suprapune neliniştii lui Selim al II- leacare, observând evoluţia situaţia din Moldova se teme de creşterea influenţei poloneze în această ţară.

Aşa se face că, pentru început, trimite la Iaşi ceauşi turci pentru a-l înţelepţi pe tânărul voievod. Aceştia întârzie a fi primiţi de domnul care, renunţând la garda turcească a tatălui său, este protejat de prietenii polonezi. De aceea, nemulţumirea boierilor, mulţi susţinători ai săi odinioară, ia amploare. Pentru a fi în siguranţă, în iulie 1571 se refugiază la Hotin, aproape de hotarul cu Polonia. Obţinând sprijin polon, refuză să se întâlnească cu noul sol turc şi, după promisiunile de credinţă ale boierilor, revine la Iaşi. Însă domnia sa este pe punctul să se încheie. Îngăduinţa sultanului încetează. Pungile oferite cu generozitate de către Ioan, negustor de pietre preţioase din Rodos, fiu nelegitim al lui Ştefăniţă-Vodă, înclină şansele obţinerii tronului Moldovei către acesta. În aceste condiţii, Bogdan hotărâşte să îşi viziteze logodnica, fiica unui nobil polon. Ajuns însă în Cameniţa, este atacat, rănit, luat prizonier de către Cristofor Zborowski, căruia îi promisese cândva mâna uneia dintre surorile sale, ca apoi să decidă că alianţa matrimonială nu este potrivită. Motivul real – darnicul pretendent Ioan îl plătise pentru a anihila piedica în calea dobândirii puterii.

După o lună de captivitate, este eliberat în urma unei răscumpărări şi în urma intervenţiei regelui Sigismund al II-lea August, şi sprijinit de către panii polonezi să pregătească o expediţie pentru reobţinerea puterii. De asemenea, este trimis, în favoarea sa, un sol la Poartă. Ambele demersuri eşuează. Trupele moldovene, muntene, turceşti, tătăreşti îl înfrâng pe Bogdan lângă Ştefăneşti. Tătarii devastează Podolia. Selim al II-lea cere trimiterea la Poartă a fiului Lăpuşneanului. Sigismund refuză să îl extrădeze. Conştient că situaţia sa este nesigură în Polonia, Bogdan se refugiază în Transilvania. Apoi în Ungaria. La final, ajunge la Viena. Turcii îi promit iertarea şi tronul în schimbul prezentării la Stambul. Promisiuni care, în 1574, după moartea lui Ioan Vodă, devin tot mai aproape de şansa transformării în realitate. Hăituit, obosit, atins de o boală a ochilor, asemenea tatălui şi bunicului său, în vara lui 1574 ajunge în Rusia, la curtea ţarului Ivan cel Groaznic, rudă a sa pe linie maternă. Buna primire îl face să spere în revenirea pe tron. Din păcate, alesul Porţii este Petru Şchiopul. Iar bunăvoinţa ţarului, care caută să îi faciliteze revenirea în Polonia este tardivă. După trei ani petrecuţi la Moscova, în septembrie 1577, la 23 de ani, Bogdan Lăpuşneanu moare. Lasă prin testament dreptul de moştenire asupra tronului Moldovei gazdei sale, ţarul, iar puţina avere de care dispune – Bisericii. Ia, astfel, sfârşit viaţa unui personaj ce aminteşte de tumultul tinereţii şi de neiscusinţa folosirii libertăţii. De generaţii în care pretindem a nu ne recunoaşte şi de vanităţi care adesea ne strivesc. Erou romantic la o privire superficială, vlăstar al unei dinastii legendare, înfrânt al sorţii, este doar o pildă. Spre rodirea faptelor noastre.