Revista:

Chiroiu/Alba de Bărăgan – un reportaj de Răzvan Bucuroiu

Hram: Bunavestire
Stareţă: Monahia Filofteia Brebu
Adresa: loc. Chiroiu-Ungureni,
com. Drăgoieşti, jud.
Ialomiţa, cod 927103
Tel.: 0740 19 30 38

„Cum unde să te opreşti? După ce laşi în urmă Urzicenii, la vreo 15 km, pe drumul spre Bucureşti, faci stânga pe lângă o troiţă. Acolo, în inima Bărăganului, vei vedea ceva deosebit”. Ştiind că Laurenţiu Tănase, bunul meu amic, era subiectiv în privinţa acestui aşezământ – pe care l-a ajutat consistent cât a fost secretar de stat la culte – am ezitat oarecum. Să mă opresc, sau nu? – venind dinspre Berca, chiar de la pensiunea „Casa Matei”, aparţinând familei Tănase. Ştiindu-i însă seriozitatea şi spiritul obiectiv, am decis micul ocol, la întoarcerea în Bucureşti. Şi nu mică mi-a fost mirarea când…

…am părăsit tumultuosul drum E 85 Urziceni-Bucureşti Părăsindu-l, luând stânga, nedumerit şi nemulţumit de platitudinea previzibilă a peisajului de stepă valahă, am intrat pe un drumeag asfaltat. După câteva sute de metri, am călcat realmente într-o altă lume. În primul rând, toamna de început de noiembrie era de o frumuseţe rară! Lumina mieroasă, grea de lucirile policrome ale ochiurilor de pădure, reflectată jucăuş în salba de iazuri ale Moştiştei, îşi prefira primele umbre. Asfinţitul, în câmpie, de obicei agonizează, dar toamna asta atipică parcă brusca lucrurile. Cu ochiul pe lumina care se schimba, cu altul la drumul care şerpuia vesel printre curţile şi căsuţele cu cerdac, de câmpie, mă iau după indicatoare şi ajung în satul Chiroiu, aparţinând comunei Drăgoeşti. Aici, cu coada ochiului văd străfulgerarea unei turle, în stânga drumului. „Am ajuns, iat-o!” Opresc chiar în şosea, în faţa aleii care duce spre mânăstire. Totul previzibil, totul neaşteptat… Orânduirea curţii de aproape 4.000 de metri pătraţi, poziţionarea clădirilor, biserica – pe stânga, toate respirau cuminţenie, bună aşezare, modestie. Şi o linişte aruncată cumva ca un ecran de protecţie, peste urmele liturghiei care se slujise nu cu mult timp în urmă. Deodată, din interiorul bisericii, ţâşneşte un uruit de aspirator! Dar ce zgomot, ceacute…! Îmi fac curaj, intru. Chiar în pronaos, o soră mânuia cu dexteritate aparatul. La vederea mea, îl închide brusc, lăsând privirea în pământ. Mirosul de flori de toamnă, de tămâie, de sfinţenie răcoritoare, m-a cucerit. Întreb în şoaptă de maica stareţă, sora iese, nu spune nimic, dar peste un timp apare o maică. Am avut răgaz însă să mă dumiresc de faptul că aveam în faţă o biserică deosebită.

În mijlocul unei pustietăţi plate (Bărăganul nu prea predispune la fior artistic), fără tradiţii isihaste şi continuităţi duhovniceşti, aparent de niciunde, răsare o frumuseţe iconografică autentică! De unde, a cui, făcută de cine, pentru cine?! Întrebări tipice pentru omul grăbit, care caută o explicaţie justă, logică. Pe logica necesităţii, a consumului, a rentabilităţii. Dar biserica albă de la Chiroiu stătea atât de demnă, de frumoasă, de necesară (ei înşişi, în primul rând), încât am ajuns repede s-o privesc ca pe o haină. O haină albă pe dinafară, ca de mireasă, cu o căptuşeală splendid colorată pe interior, care ţine de cald îngerilor şi oamenilor. Da, oamenii sunt la adăpost de urâţenia lumii exterioare iar îngerii sunt frumoşi. Şi sfinţii, la fel. Magnetic, mă atrăgea racla cu sfinte moaşte. „Sunt ale sfinţilor martiri ai românilor, din comunism”, aud o voce, din spate. „Avem şi veştmântul Cuvioasei Parascheva,de la Iaşi”, precizează aceeaşi maică. „Da, asta e mare lucru”, zic şi mă uit atent. Un chip plăcut, pe care nu-l uiţi. Dau să-i fac o fotografie, maica mă opreşte categoric. Aflu că nu este ea stareţa, că egumena Filofteia Brebu este la Bucureşti, la un tratament medical ceva mai complicat.

Puţină istorie, dar sănătoasă

Aflăm de la monahia care ne călăuzeşte cu entuzism că piatra de temelie a bisericii a fost pusă pe 24 aprilie 1998 de către Înalt Preasfinţitul Nifon, pe vreme aceea episcop al Sloboziei şi Călăraşilor,pe un teren donat de familia Ioniţă din Bucureşti dupăRevoluţie, în 1996. Redăm acum din mărturisile maicii stareţe făcute lui Dumitru Manolache, confratele nostru de la „Ziarul Lumina”: „Familia Ioniţă, donatoarea terenului, a dorit să se ridice aici o mănăstire în cinstea „Sfintei Vineri”, celebra biserică din Bucureşti dărâmată de comunişti. Prima care a „desţelenit” locul a fost maica Varvara. Eu, împreună cu alte maici, am ajuns la Chiroiu în 2002. Astăzi, suntem şapte monahii şi 13 surori. Am format o mică obşte şi, împreună, am început, încetul cu încetul, să ridicăm biserica, să creştem animale, păsări, să grădinărim. Noi nu mâncăm carne. Consumăm peşte, doar în zilele cu dezlegare. Ne întreţinem cu legume din cultura proprie. Toate maicile de aici am ajuns la Chiroiu într- un fel anume: aproape toate suntem „legate” însă de Cuvioasa Parascheva, pentru care avem o mare evlavie. Am construit pentru sfânta care ne ocroteşte şi care dă şi numele paraclisului nostru un baldachin şi o mică raclă cu veşmântul ei, pe care l-a purtat în Postul Paştelui din 2010, obţinut de la Iaşi cu binecuvântări arhiereşti.”

Pisicile aristocrate

Peste tot simţi lucrarea şi duhul Cuvioasei Parascheva. E smerenia ei, e discreţia ei, e starea de jertfă. Aşa şi maicile, care i se închină zilnic. Într- o biserică doldora de frumuseţe interioară, de energie duhovnicească, răsărită între bălţile Moştiştei, între câmpurile cultivate, între satele cu căsuţe scundace… Flori sunt din belşug, chiar dacă toamna le asedia vizibil marginile petalelor, pomii răsuflau şi ei uşuraţi de rod, iarbafoşnea tăblos căci frigul nopţii îi trăsese în pământ seva şi elasticitatea. Doar pisicile tărcate sfidau anotimpul care refuza schimbarea şi ignorau timpul liturgic anunţând vecernia. Trăiau, pur şi simplu, în rai, iar joaca lor contamina şi înveselea totul. Cum am plecat de la Chiroiu? Vesel, încrezător, nu cu nostalgia toamnei, ci cu nădejdea primăverii, adică a Învierii.