Revista:

«Am mers la diavol, pentru a ajunge la Dumnezeu» – Interviu realizat de Claudiu TÂRZIU

Interviu cu jurnalistul creştin Ioan Enache

Jurnalistul şi scriitorul băcăuan Ioan Enache (n. 1 ianuarie 1950), astăzi unul dintre cei mai pregnanţi apologeţi ortodocşi de la noi, a avut un drum sinuos şi plin de primejdii de la ateism la credinţă. Deşi l-a negat cândva pe Dumnezeu, nu crede că a pierdut vreo clipă legătura cu El. Pentru că nu i-a dat voie locul său de baştină, un sat din comuna Pânceşti, judeţul Bacău, aproape de malul stâng al Siretului. Acolo i-a intrat tradiţia în sânge. Plecat din sat pe când avea 14 ani, pentru a urma Liceul Pedagogic din Bacău, Ioan Enache şi-a ascuns bine în străfundurile conştiinţei sale toate darurile primite în viaţa la ţară, chiar uitând de ele mulţi ani, dar nepierzându-le. Între aceste daruri, credinţa, pe care a cunoscut-o în sat puţin, dar destul cât să rodească în el peste ani. A absolvit facultăţile de Filosofie şi de Jurnalism, în chiar anii de destindere ai regimului comunist, şi a devenit redactor la cotidianul băcăuan Steagul roşu, care în decembrie 1989 şi-a schimbat numele în Deşteptarea şi a lăsat partidul pentru revoluţie. A condus acest ziar până în septembrie 1995. Întors ferm la Ortodoxie la începutul anilor ’90, Ioan Enache a fondat revista Credinţa ortodoxă, una dintre publicaţiile creştine româneşti cele mai vii şi mai bătăioase, pe care o conduce şi azi. Este autorul volumului de versuri Patimi stângace (1993, semnat Ioan Enea Moldovan), al cărţii de cronici literare Întâmpinări (2003) şi al culegerii de interviuri cu mari personalităţi duhovniceşti ale României intitulată Furtuna din cămara mea (2013, în două volume). (C. T.)

Minunile unei copilării

Domnule Ioan Enache, cei care vă citesc remarcă forţa mărturisirii dvs. creştine, care pare că se trage
din rădăcini adânci. Celor mai mulţi oameni le este insuflată credinţa în copilărie. Dvs. vi s-a întâmplat la fel?

Părinţii mei s-au despărţit pe când aveam numai şapte luni, iar eu am rămas cu tata, care era un om credincios, se ruga în fiecare seară şi mergea duminica la biserică. Mă lua şi pe mine uneori, dar era greu, pentru că nu aveam biserică în sat şi trebuia să mergem mult pe jos până în locul unde se afla un lăcaş de rugăciune. Mama mea de-a doua nu era credincioasă, dar mai mult m-a influenţat tata. Totuşi, pe atunci, nu prea ştiam cine este Dumnezeu şi ce vrea El de la om şi, pentru că n-am avut în casă Biblia sau vreo carte de rugăciuni, aveam un soi de credinţă bâjbâită, aşa, mai mult superstiţioasă. Şi s-a topit şi aceea după ce am plecat la liceu. Acolo, statul m-a îndoctrinat cu ateism. În paralel, tata s-a înscris în PCR, ca să-şi poată creşte copiii cu o bucată de pâine mai albă, şi n-a mai fost aşa de prezent la Sfânta Liturghie. Deci nici el nu mi-a mai cultivat credinţa. În ciuda acestei situaţii, ştiu că mereu am fost sub protecţia lui Dumnezeu.

Aţi avut vreun semn în această privinţă? Vi s-a întâmplat ceva ce ţine de miracol?

Da. Sunt unele întâmplări din copilăria mea cărora de abia acum, după ani şi ani, le-am descifrat semnificaţia mistică. De pildă, până am plecat la liceu, am fost acasă păstorul oilor şi al vacilor familiei. Mergeam pe islaz şi, cât păşteau vitele, mă jucam cu alţi copii pe un platou care se termina cu o văioagă adâncă de vreo zece metri, prin care curgea un pârâu. Într-o zi, cred că aveam abia vreo şapte ani, am căzut în prăpastia aceea. Deşi m-am prăbuşit de la o mare înălţime, iar în vale erau bolovani mari, am scăpat cu răni oarecum uşoare… Mi-am fracturat maxilarul, dar am supravieţuit. Cred că a fost o minune că nu am murit. Însă o altă întâmplare miraculoasă mi-a marcat definitiv destinul. Eram în clasa a şasea şi păşteam vitele, tot aşa, pe nişte coclauri. Încăde prin clasa a doua, la vite, eram cu cartea după mine; în loc de băţ, ţineam o carte. Şi în cartea pe care o citeam atunci erau nişte personaje care îşi alegeau profesia… M-am oprit din citit şi m-a fulgerat o spaimă. Cum voi şti eu să-mi aleg profesia? Eram un băiat firav, fără putere fizică, nu eram bun de muncă la câmp… M-am întrebat, aproape cu glas tare: „Doamne, dar eu ce-o să fac în viaţă? Că n-am putere, slăbănog sunt, cu ce-o să mă ocup?”. Şi dintr-odată a venit o voce în mintea mea şi mi-a zis: „Tu ai să trăieşti din cărţi!”. M-am cutremurat!

Şi ce înseamna pentru dvs., un copil de 12 ani, să trăiţi din cărţi?

Am înţeles că trebuie să învăţ carte, nu meserie. Asta a fost limpede în mintea mea: „Ţine-te de carte, că tu din asta ai să trăieşti!”. Când am fost de liceu, tata a încercat să mă dea la un grup şcolar de chimie. Ăia nu m-au primit, după ce am făcut vizita medicală. Miau zis: „Tu nu eşti bun aici. Du-te la un liceu teoretic!”. Şi am fost primit, prin concurs, la Liceul Pedagogic.

„Am intrat în biserică pentru a mă opune regimului comunist”

Nu ştiaţi prea bine să vă rugaţi, mergeaţi rar la biserică, nu aţi înţeles că Dumnezeu vă ocroteşte, dar când aţi avut o întrebare esenţială, i-aţi pus-o Lui!

Da, domnule! Şi-mi explic asta prin aceea că Dumnezeu era prezent în conştiinţa mea, chiar dacă eu nu făceam nimic pentru asta şi nici nu eram lămurit de această realitate.

Totuşi, aveaţi o brumă de credinţă…

Nu, n-am avut credinţă, pentru că am primit o educaţie ateistă încă de la pionieri, din gimnaziu. M-au pus comandant de detaşament şi de unitate la pionieri, pe şcoala comunei, chestii de astea, care au strecurat în inima mea mândria, dorinţa de slavă deşartă, şi în conştiinţa mea ideea că sunt superior şi că fac totul numai prin forţe proprii, că nu este Dumnezeu! Învăţam bine, am fost şef de promoţie la gimnaziu, la liceu, la facultate. Şi de asta m-au şi pus şef pe linie politică de mic. Am fost secretar al comitetului UTC pe liceu. După aceea, când am ajuns învăţător, am fost uns secretar al comitetului comunal al UTC. Intrasem şi la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, unde, pe lângă cursurile specifice de ateism, toată învăţătura era materialistă… Prin anii terminali la Facultatea de Filosofie urmam şi ziaristica la „Ştefan Gheorghiu”! Acolo, tot educaţie ateistă, tot propagandă comunistă. Am fost şef al UTC şi pe facultate. Iar eu mă simţeam ca peştele în apă.

Şi totuşi v-aţi convertit! Când v‑aţi venit în fire?

Nu mi-am venit în fire mulţi ani. Intram în biserică cum intră o brută.

Dar de ce intraţi?

Intram pentru că mai botezam un copil, mai cununam o pereche de tineri…

Chiar dacă nu credeaţi în Dumnezeu?

Prin anii ’70, am început să am îndoieli în privinţa marxismului şi să-i găsesc fisuri. Am început să mai ascult „Europa Liberă” şi să mai citesc altceva, literatură, cam tot ce se publica în anii aceia. Mai scăpau de cenzură unele cărţi, mai ales literatură universală, şi acolo mai găseam lucruri care puneau la îndoială tot ce trăiam noi! Încet-încet, m-am dumirit: la noi este dictatură. O dată descoperită o primă minciună – că la noi nu e democraţie –, mi-am pus întrebări şi cu privire la existenţa lui Dumnezeu. Făcusem însă Filosofia tocmai ca să aflu ce este omul, de unde vine şi încotro merge şi nu aflasem nimic, eram dezamăgit. Acum nu eram convins nici de existenţa lui Dumnezeu, dar nu-i mai credeam nici pe comunişti. Şi-atunci am început să fac un fel de opoziţie: mă duceam la biserică. M-am cununat în taină, că era prigoană şi mă temeam să nu fiu dat afară de la ziar, dar pe urmă am cununat pe alţii şi i-am botezat pe unii, cu speranţa că voi fi văzut de cineva de la Partid, de la Securittate şi în felul ăsta voi protesta împotriva sistemului care mă folosea. Chiar mă mir cum de nu m-au dat afară, fiindcă de prin 1985 vorbeam şi pe stradă contra lui Ceauşescu, contra regimului, şi eram extrem de vehement. Probabil că aveam supraveghetori, care ştiau că nu fac mai mult decât să dau din gură… Continuarea interviului în revistă.