Lumea Credinței nr. 1 (138), ianuarie 2015

LC 138

EDITORIAL  –  PATRIOTISM!

Nu ştiu cum se face, dar în ultima vreme am asistat în România la multe manifestări sincere ale patriotismului. La sfârşitul lui noiembrie şi începutul lui decembrie parcă s‑a trezit în neamul românesc îngerul aţipit al iubirii de ţară şi al mândriei de a fi român. De la manifestările (şi manifestaţiile) de stradă ocazionate de diferite prilejuri (alegerile prezidenţiale, prăznuirea Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României, Ziua Naţională etc.), mergând până la emisiunile tv din acele zile, la concerte sau manifestări sportive – toate au avut acest ingredient aproape uitat: iubirea de ţară, mândria apartenenţei la neamul românesc. Mărturisesc faptul că şi mie, unuia, mi‑a cam fost dor de asemenea momente înălţătoare, care îţi refac fibra comunitară şi îţi ostoiesc setea de onoare şi demnitate naţională – mai ales că tema patriotismului parcă o trecusem cu vederea, în planul vieţii mele personale şi publice. Nu‑mi prea mai dădea mâna să aduc în discuţie – convingător – nici tema iubirii de ţară, nici virtuţile istorice ale poporului român, nici fericita îngemănare între spiritualitatea răsăriteană şi ADN ‑ul latin. Eram, cu alte cuvinte, atent doar la performanţele personale ale semenilor mei români, şi mai puţin la efortului reuşitele naţiunii române. Care, obiectiv vorbind, parcă dispăruseră.

Ei bine, în ultima perioadă, contorul a fost pus din nou pe zero. Cu alte cuvinte, am început o viaţă mai optimistă în interiorul neamului meu, văzându‑l cum se bucură lalolaltă, cum face istorie „altfel”, cum cântă, cum dansează, cum se roagă, cum a săltat puţin capul peste zidul gros al istoriei. Iar apogeul trăirilor recente a fost la un concert al lui Grigore Leşe, de la Sala Palatului (care gemea de lume: aproape 5000 de oameni!). Acel spectacol de cultură românească tradiţională (alături de formaţii de lipoveni sau de români fârşeroţi din Dobrogea) a fost expresia unui patriotism inteligent, care mi‑a mers la inimă. Nimic ostentativ, nimic strident, nimic ideologizat. Aşadar, se poate. Atunci vin şi întreb: de ce nu urmăm cu toţii exemplele bune? De ce stricăm gustul poporului cu spectacole „de folclor” îndoielnice, cu manifestări exaltate şi false, cu declamări sforăitoare, cu lătraturi şi hămăituri pe tema naţională? De ce nu afirmăm (că avem ce!), de ce nu iubim (că avem de unde!), de ce nu încântăm lumea cu talentul nostru real (că avem din belşug)? De ce? Îmi poate cineva răspunde…?

EU chiar sunt mândru de a fi român…

 

Răzvan BUCUROIU

Articole asociate: