Revista:

Athos, tărâmul dintre două lumi (IV)

Untitled1

Sfântul Munte Athos e locul unde se întâlnesc rugăciunile fierbinţi din inimile înflăcărate ale monahilor cu Dumnezeu şi cu Maica Domnului, Stăpâna acestui loc parcă de niciunde. Loc bine ales de Ea, căci este straşnic păzit de munţi înalţi şi vegetaţie bogată, dar totodată păzit şi de aceşti vajnici luptători ai Domnului, înveşmântaţi cu haina simplă, neagră, ce se nevoiesc cu obraz de mare smerenie. Este locul care cu siguranţă nu aparţine acestei lumi, ci mai degrabă locul care tinde să se ridice la Împărăţia cea făgăduită de Mântuitorul sufletelor noastre. Aici se înalţă neîncetat spre Ceruri sute de Liturghii într‑o singură zi. Aici păcatele se şterg din inima zdrobită, ce simte iubirea pe care ne‑o poartă Hristos, nouă, celor nevrednici. Aici, încetul cu încetul, grijile şi pizmele lumeşti îşi pierd puterile şi se risipesc în lumina sufletului descoperit, chiar şi pentru cei mai păcătoşi dintre noi.

Spre Schitul Lacu

Pornind la drum spre schitul românesc, de la Mânăstirea Filotheu am decis s‑o o luăm prin Morfono. Chiar dacă este cale mai lungă, drumul este ceva mai domol la urcare. Schitul Sfântul Dimitrie – Lacu se află în inima munţilor, undeva pe partea de nord‑est a Athonului. Pentru a ajunge la turnul de piatră din Golful Morfono, trebuie mai întâi să ne întoarcem la Mânăstirea Karakalu şi apoi s‑o ţinem spre Marea Lavră. Drumul pietruit pare a fi deja încins de arşiţa soarelui, deşi e încă dimineaţă. Praful se ridică învolburat în urma rarelor maşini care circulă pe aici. În Athos, în perioadele calde, este important când plecaţi la drum, mai ales pe jos, să vă luaţi suficientă apă cu voi. Nu sunt prea multe alternative dacă rămâneţi fără. Este un loc arid, în special în zonele de coastă. După vreo oră şi jumătate, de peste coama unui munte răsare semeţ turnul de piatră Morfono. Lângă el se află şi ruinele unei mai vechi biserici ce pare de influenţă arhitecturală apuseană, latină. Ne‑am mai întâlnit cu acest stil în Karyes, la Biserica Protaton. Această biserică a fost ridicată în perioada 1204‑1261, pe când Bizanţul a fost ocupat de către cavalerii cruciaţi. În acele vremuri, chiar şi călugării athoniţi au fost siliţi să treacă la uniaţie (formulă folosită de Biserica Romano‑Catolică, după marea schismă din 1054, pentru reunirea altor Biserici cu ea pe baza anumitor concesii dogmatice şi a unei autonomii faţă de Vatican), sub patriarhul Ioan Vecos. După ce Imperiul de Răsărit s‑a restabilit, călugării veniţi din Apus s‑au întors pe meleagurile lor, iar această mânăstire a fost incendiată. Mai târziu, prin secolul 18, un mare călugăr‑duhovnic de la Mânăstirea Neamţ, pe nume Luchian, a cumpărat şi reparat câteva chilii ale mânăstirii şi le‑a locuit cu monahi români.

Apucăm pe un drum în dreapta şi traversăm mai multe livezi de măslini. Apoi drumul se lasă printr‑o pădure umbroasă. Mergem pe valea pârâului Lacu şi nu mai avem mult până la Chilia Buna Vestire, unde vom rămâne peste noapte. Ne aşteaptă acolo părintele duhovnic Ştefan, un vajnic luptător al Domnului, în modestele‑i straie negre, mereu cu rugăciunea în inimă şi condeiul în mână. Simţim o mare bucurie că‑l vom întâlni.

Chilia Buna Vestire

UntitledAjungem mai întâi la biserica Schitului Sfântul Dimitrie – Lacu, unde ne oprim pentru a ne închina, iar apoi ne continuăm drumul pe o cărare mai în sus, spre chilie. Aici, de cum urcăm treptele, pe sub bolta de viţă‑de‑vie, îl vedem pe părintele Ştefan împreună cu alţi câţiva pelerini, ascunşi de arşiţă la umbra boltei. Suntem întâmpinaţi cu bucurie şi urări de bun‑venit, iar apoi un alt părinte ne serveşte kerasma, uşor adaptată pentru noi. În loc de ouzo, o ţuică foarte tare, iar în loc de rahat, o prăjitură de casă, delicioasă. Apa… aceeaşi ca peste tot. După ce schimbăm câteva impresii despre acest loc minunat care este Athosul, părintele ne informează la ce oră sunt slujbele. Ne spune că slujba de la noapte va fi mai specială, întrucât mâine este sărbătoare mare aici în Sfântul Munte, pe calendarul vechi: Aşezarea în raclă a cinstitului Brâu al Maicii Domnului. Mergem să ne cazăm şi să ne odihnim după osteneala drumului, iar seara la ora 6 asistăm la slujba vecerniei, care are loc în paraclisul chiliei. Este un loc ce îmi aduce aminte de România. Este aşa cum sunt la noi bisericuţele mai vechi, de proporţii mai smerite, dar un loc intim,
inundat cu multă lumină a duhului. După slujbă suntem poftiţi la masă, unde ne sunt servite dintre cele mai variate şi blagoslovite bucate. Borşul de peşte este memorabil, făcut după obiceiurile noastre bune, româneşti, cu mult suflet şi dragoste. Se simte asta dincolo de aromele naturale şi gust. Cum toate‑s degrabă trecătoare în această lume, după ispărvirea mesei părintele stareţ Ştefan rosteşte câteva rugăciuni de mulţumire pentru bunătatea nemărginită pe care Dumnezeu şi Maica Sa nu conteneşte a ni le trimite. Ne închinăm cu evlavie şi ne retragem spre camere.

La ora 2 noaptea suntem treziţi pentru a merge la slujba mult aşteptată, a praznicului Aşezării în raclă al Brâului Maicii Domnului. Pe cărăruile ce se adună una câte una se văd luminiţe ce coboară de la chilii, unindu‑se către Biserica lui Hristos, cu hramul Sfântului Dimitrie, în liniştea tainică a nopţii de la poalele Athonului. Spre bucuria noastră, sfântul lăcaş este plin. Cugetul îmi fuge la cât de mult am râvnit să ajung aici, de atâţia ani… Îi mulţumesc Maicii Domnului, căci ştiu că lucrarea şi rugăciunile ei m‑au adus la Athos. Călugării înalţă, cu smerenie în suflet, rugăciune după rugăciune, cântare după cântare, grai de aur, flacără rodnică şi laudă către Sfânta Treime şi către Maica Domnului, cu nădejde de ajutor spre ridicarea noastră din păcat. Aşa ştiu creştinii din învăţătura Sfintei Evanghelii, ca prin comuniune şi unire în rugăciune, prin lacrimi şi nevoinţă, prin mucenicie şi cuvioşenie, să biruiască lumea aceasta înşelătoare. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33), e spune Mântuitorul.

Este prima slujbă la care asist aici, în Sfântul Munte, ţinută în limba română. Cât de dragă mi se pare slujba în graiul nostru cald. Simt că se apropie mai mult de inimile noastre de români. Participăm şi noi la cântări şi toată strădania capătă mai multă vârtoşenie, mai multă recunoştinţă, alături de părinţii ce se nevoiesc cu ochii umeziţi, scânteietori, în lumina candelelor. Trecerea timpului nu se mai simte. Încet, ne separăm de toate noţiunile şi convenţiile lumeşti, iar inimile ni se lipesc de chipul divin al Mântuitorului…

La Marea Lavră

Pornim de dimineaţă spre Marea Lavră, reîntorcându‑ne prin Morfono şi, după jumătate de drum parcurs pe jos, ne simţim destul de istoviţi. Nu apucăm să ne terminăm rugăciunile din gând către Maica Domnului, că iată o maşină opreşte în dreptul nostru. Părintele călugăr care conduce ne face semn să urcăm. Mulţumim Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pentru grija ce ne‑o poartă neîncetat şi urcăm în grabă. Într‑un sfert de oră suntem deja la porţile Marii Lavre, cea mai importantă mânăstire din Athos. Aceasta a fost întemeiată în anul 963 de către Sfântul Athanasie Athonitul, pe locul unde iniţial s‑a nevoit cu pustnicia, loc numit „Melana”. De aceea i se mai spune şi Lavra Melaniţilor. Sfântul Athanasie, cu daniile generoase ale împăratului Nichifor Fokas şi ale generalului său Ioan Tzimiskis, a construit pe lângă chilii, o moară, o infirmerie, a sădit viţă‑de‑vie şi, ceea ce este cel mai important, a început ridicarea unei biserici somptuoase. În anul 1001, fiind în biserică alături de alţi şase monahi pentru a inspecta desfăşurarea lucrărilor, turla de deasupra Altarului s‑a prăbuşit peste ei, strivindu‑i. Ziua de prăznuire a Sfântului Athanasie a rămas pe data de 5 iulie. Încă de la intrarea în incinta mânăstirii ne întâmpină Paraclisul Intrarea Maicii Domnului în Biserică. Aici se află Sfânta Icoană a Maicii Domnului Cucuzelissa. Această icoană a venit singură la Marea Lavră şi s‑a aşezat în catapeteasma bisericii mari. Apoi, pe la anul 1300, a fost aşezată în strana arhierească, unde s‑a aflat şi atunci când i‑a apărut Maica Domnului Sfântului Ioan Cucuzel. Acesta, cu vocea sa îngerească, îi cânta şi se ruga lui Dumnezeu adesea, mai ales atunci când era singur. Numai că într‑o zi, în Sâmbăta Acatistului, cântând‑o şi slăvind‑o în biserică cu multă evlavie pe Maica Domnului, aceasta i s‑a arătat şi i‑a dăruit un ban de aur, spunându‑i: Bucură‑te Ioane, fiul meu! Cântă‑mi şi eu nu te voi părăsi! Aşa a căpătat de atunci icoana numele de Cucuzelissa. Intrăm în biserică şi ne închinăm cu evlavie la această icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, iar apoi mergem să ne cazăm. Suntem destul de grăbiţi, întrucât am decis să mergem şi la Schitul Prodromu, pentru a lua parte la slujba Vecerniei. Schitul românesc se află cam la o oră de mers cu piciorul, iar până seara trebuie să ne întoarcem înapoi. La ora 20 porţile mânăstirii se închid.

La Prodromu şi înapoi…

Schitul românesc Prodromu se află într‑un loc destul de izolat, în cea mai estică zonă a Athosului. Drumul traversează o întindere aridă, cu arbuşti şi pământ pietros de culoare roşiatică. După aproape o oră de mers susţinut, zărim în partea stângă, jos, aşezarea monahală românească. Este impresionantă, cu zidurile‑i albe, strălucitoare. Cel mai de preţ odor al schitului este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului numită Prodromiţa. Despre ea se spune că s‑a pictat singură. Nicolae Iordache, cel care s‑a apucat să picteze Sfânta Icoană la rugămintea părinţilor Nifon şi Nectarie, veniţi în ţară din Athos, pentru a se întoarce cu o icoană special făcută pentru noua biserică de la Prodromu, a primit ascultare să postească şi să se roage, câtă vreme lucrează la icoană. A pictat mai întâi veşmintele, lăsând la urmă pictarea chipurilor. În final, oricât s‑a străduit a picta chipurile, ieşeau strâmbe, urâte şi total nepotrivite. Mâhnit din cale‑afară, după câteva zile este vizitat de părinţii Nifon şi Nectarie, care la vederea icoanei mai întâi se îngrozesc. Apoi îl încurajează pe autor, spunându‑i s‑o termine oricum, pentru că ei vor trebui s‑o ducă negreşit în Athos. Dis‑de‑dimineaţă, hotărât să isprăvească lucrarea, a făcut câteva metanii şi s‑a rugat mai întâi Maicii Domnului cu multă evlavie, iar când a mers să dezvăluie icoana, pentru a se apuca de lucru, nu mică i‑a fost mirarea când a văzut chipurile pictate în cea mai desăvârşită formă, de o frumuseţe neasemuită!

O altă icoană făcătoare de minuni de aici este cea a Sfântului Ioan Botezătorul. Cu evlavie mergem să ne închinăm pe la Sfintele Icoane şi apoi ne ocupăm locurile în strane. Mai avem de aşteptat câteva minute până la începerea Vecerniei. Între timp îmi arunc privirea pe fresca bisericii, care este deosebită şi în care recunosc parcă mai multe stiluri îngemănate. Biserica este impunătoare, cu trei turle şi o lungime de 30 de metri, şi a fost construită în cel mai pur stil athonit. Între timp părinţii şi mirenii deopotrivă s‑au strâns în biserică şi slujba începe cu obişnuitele rugăciuni începătoare, iar pe parcurs încep şi cântările şi răspunsurile de la strană. În minte îmi reverberează cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor (Matei 18, 3), gândindu‑mă de cât de multe avem să ne dezbărăm pentru a ne curăţi sufletele păcătoase, mult legate de lumea acesta trecătoare. Amintirea morţii este cea care trebuie să ne însoţească în fiecare clipă şi să înţelegem că depinde de voinţa noastră dacă vom trăi dincolo de această viaţă trecătoare.

După o oră de îndrăzneală bineplăcută lui Dumnezeu, cu împletite psalmodieri şi rugăciuni, implorându‑L să se milostivească de sufletele noastre, conştienţi mai mult sau mai puţin de neputinţele noastre, slujba se încheie şi suntem invitaţi la trapeză, pentru a servi masa de seară. Apoi, în grabă, pornim înapoi spre Marea Lavră, cu nostalgia şi promisiunea de a reveni şi a sta mai mult la Prodromu, loc românesc din Athos, binecuvântat de Maica Domnului.

Mai avem motiv de nostalgie şi pentru că mâine vom pleca din Sfântul Munte. Este greu gândul despărţirii de un aşa loc sfinţit. Câtă vreme ne îndreptăm paşii spre Marea Lavră, încerc să rememorez cât mai bine experienţele petrecute aici. Cerul este scăldat în culori roşiatice de amurg când ajungem la porţile mânăstirii. Athonul pare să sprijine în continuare cerul, aşa cum o face dintotdeauna, fără nici cea mai neînsemnată cârteală. Mâine, dis‑de‑dimineaţă, vom lua microbuzul spre Karyes, de aceea decidem să ne retragem spre odihnă. Oricum, ne vom trezi devreme, pentru a participa la o ultimă slujbă în Muntele Athos.

Noaptea se lasă încet, cu linişte cosmică, peste turlele bisericii mari, ce este străjuită la intrare de milenarul chiparos al Sfântului Athanasie Atonitul. Foşnetul mereu verzilor crengi se îngână în bătaia blândă a brizei de seară, ce poartă suavul parfum al florilor de portocali…

Laurenţiu COSMOIU