Revista:

Neculai cel nebun întru Hristos

Untitled

Nebunii întru Hristos. Le citim biografiile, ne închinăm înaintea icoanelor lor, cu o evlavie în care licăreşte fascinaţia. De aceea, ni se pare firesc să păstrăm oarece distanţă, căci, dincolo de excentricitatea părelnică, ne aflăm înaintea onestităţii ce clatină încercările noastre de a părea în loc de a fi. Un asemenea chip aparţine memoriei Mănăstirii Sihăstria. Smuls uitării de către acribia cronicărească a Cuviosului Părinte Ioanichie Bălan, Neculai Cruceanu este, la un deceniu de la mutarea la Domnul, ax amintirii celor ce cu adevărat contează.

 

Născut în 1926 în satul Gohor din ţinutul Galaţilor. După absolvirea şcolii, se angajează ca şofer. Nu după mult timp, decide, brusc, să părăsească lumea şi să îşi închine viaţa slăvirii lui Dumnezeu. Nu oriunde, ci în Crişana, la Mănăstirea Hodoş-Bodrog. Motivele nu se cunosc. Având certitudinea că trecerea pragului vechiului locaş echivalează cu stingerea celor ce i-au compus trecutul, nu a socotit necesar să se destăinuie. Cât despre speculaţii, cum ar fi putut să lipsească? Pornind de la un prezumtiv omor, rămân doar jocuri ale imaginaţiei. Esenţială este întâlnirea, la vârsta de 30 de ani, a fratelui Neculai, vizitiul venerabilei mănăstiri, cu Părintele Cleopa Ilie. Rezultatul ei – intrarea lui în obştea Mănăstirii Sihăstria. Îmbrăcarea hainei de nebun întru Hristos, pentru că doar urcat pe cruce are neîndoiala că Dumnezeu îi ascultă rugăciunea.

Un sacrificiu care, pentru mulţi, ţine de o alegere suspectă. De fapt, îmbrăcat cu zdrenţe, neavând vreodată chilia sa, nevoindu-se fie în cimitir, fie pe un hol, are certitudinea că toate ce le primeşte, trăieşte, ce îi sunt de folos, sunt doar roade ale acţiunii Proniei Divine. Grija sa este rugăciunea. Dorinţa lui – obţinerea liniştii de a se ruga. Astfel se strecoară printre iscodiri şi ispite, atent la cuvânt pentru a nu se preschimba în vorbă deoarece, „în veacul ăsta nu este timp de stat de vorbă”.
Împarte broşuri şi cărţi duhovniceşti în ţară. Cumpărate din pensia sa, însoţite de cuvânt aspru despre necesitatea luptei cu păcatul, sunt departe de a fi simple daruri. Ceea ce le defineşte este rigoarea nevoinţei celui care le oferă, postitor aspru, preocupat de răspunsul la Judecată, învârtindu-se, după câţiva paşi, la dreapta, atâta timp cât „doar dreapta este a lui Dumnezeu”, aflat „în căutarea cheii Raiului” pe care a rătăcit‑o, surprins de gândul stareţului de a fi tuns în monahism şi grabnic respingându‑l, purtând apăsarea oprobriului şi mulţuminduse, în vremea Postului Mare, cu „câteva linguri de miere şi apă” (Cuv. Ioanichie Bălan). Martor al părăsirii acestei lumi de către Părinţii de seamă ai Sihăstriei, nu se ştie a fi decât ucenic al fiecăruia dintre ei. Aşa se face că virtutea pe care o admiră în mod deosebit este răbdarea. Pentru dobândirea ei se roagă, el însuşi devenind exemplu al purtării ei. Tocmai din acest motiv ceea ce pare, vreme de decenii, celor din jur asprime, încrâncenare, ciudăţenie se transformă, în ultimii ani ai vieţii sale, în blândeţe senină. Mult timp a fost preocupat să nu îşi poarte în zadar numele şi, asemenea Sfântului Ierarh Nicolae al Mirei Lichiei, nevoinţele sale au dobândit folos. De aceea, cuvântul aspru, dojana se sting în bucurie smerită.

10 octombrie 2004. Duminicaa 20-a după Rusalii, a învierii fiului văduvei din Nain. La sfârşitul Sfintei Liturghii, aflat la rugăciune înaintea icoanei, asemenea Sf. Cuv. Serafim din Sarov, trece la cele veşnice. Nici un semn de slăbiciune sau boală nu anunţaseră aceasta. Doar zăvorârea în coaja postului şi liniştea pe care fiecare dintre cei ce-l întâlneau o descoperă devenindu-le proprie.

O viaţă care, uşor, poate fi privită ca rezultatul pocăinţei. Sau al unei întâlniri la Mănăstirea Hodoş-Bodrog. Deşi, este, în definitiv, doar o pildă. De izbândă asupra lumii. Adică, de înţelepciune dintre cele mai adânci.

 

Vincenţiu Dascălu