Revista:

O radiografie a creştinismului românesc

Untitled

Reproducem mai jos câteva fragmente din Cartea mărturisitorilor (Răzvan Codrescu), şi anume din capitolul „Simion Mehedinţi şi creştinismul românesc”, în care autorul prezintă şi comentează cartea lui Simion Mehedinţi Creştinismul românesc, poate cea mai interesantă radiografie a tradiţiei noastre religioase, din epoca daco‑română şi până în plin secol 20. O carte asupra căreia merită revenit şi meditat mereu, pentru o mai bună cunoaştere de noi înşine din perpectiva credinţei şi moralei creştin-ortodoxe. (C. C.)

… Spiritul religios şi angajarea creştină (şi cu atât mai puţin ortodoxă) nu-i prea caracterizase nici pe artiştii, nici pe cărturarii şi nici pe oamenii politici români ai secolului al 19-lea, tributari în mare măsură culturii laicizate a Occidentului postiluminist, prin formaţia lor fie franceză, fie germană. De la paşoptişti la junimişti linia este una dacă nu efectiv atee, în orice caz preponderent laică. Aparentele excepţii (Bălcescu, Heliade-R ădulescu, Hasdeu, Eminescu însuşi) se explică, la o privire mai atentă, prin ceea ce s-a numit „religiozitatea fără religie” a romantismului mitologizant, mai apropiat de speculaţia metafizică şi de fabulosul folcloric decît de credinţa religioasă şi de viaţa liturgică a Bisericii. Numai târziu, cu Coşbuc, îşi face loc în mai mare măsură duhul religios al creştinismului bisericesc. […]

În aceste împrejurări, apariţia unor scriitori sau cărturari ataşaţi Bisericii şi valorilor religioase, ba chiar a unor oameni de ştiinţă cu bună cunoaştere şi profund respect faţă de creştinism, dispuşi şi capabili să-l valorifice creator în opera lor, cum au fost un Simion Mehedinţi (1868-1962) sau un Nicolae C. Paulescu (1869-1931), este oarecum de ordinul minunii. Aproape izolaţi în generaţia lor intelectuală, priviţi nu o dată cu ironie sau cu suspiciune, ei (şi alţi câţiva) au fost înainte-mergătorii noului spiritualism cultural românesc din prima jumătate a secolului 20. […]

Creştinismul românesc (Bucureşti, 1941)** îl recomandă pe celebrul geograf Simion Mehedinţi, târziu, dar indiscutabil, ca pe cea mai înaltă conştiinţă culturală creştin-ortodoxă a generaţiei sale. Fost semina-rist, provenit  in mediul rural (Soveja, Vrancea) şi preocupat constant de etnografie, el are o înţelegere şi o trăire mai organică a Ortodoxiei decât o putuse avea orăşeanul, omul de formaţie ştiinţifică pozitivă şi cercetătorul de laborator care era Nicolae C. Paulescu. […] Simion Mehedinţi se aşază în miezul viu al creştinismului ortodox (chiar dacă Zamolxe pare în scrisul său aproape la paritatecu Hristos!), pe care şi-l asumă diacronic şi sincronic, cu patos pedagogic şi misionar, văzând în el nu doar un orizont de idealitate, ci însăşi formula totală de existenţă – a insului şi a neamului deopotrivă: „Un om, ca şi un popor, atâta preţuieşte cât a înţeles din Evanghelie”.

Simion Mehedinţi mărturiseşte că şi-a întemeiat această radiografie a creştinismului românesc în special pe materialul etno-folcloric din zona Vrancei şi pe experienţa sa directă, în contact cu tradiţia vie, preţuind mai mult creştinismul „din inimă” (ca zestre sufletească a neamului) decât creştinismul „din cap” şi „din călimară” (adică reflectat în speculaţia livrescă). Cu toate acestea, aportul unei largi bibliografii dă şi el consistenţă cărţii, confirmând şi completând observaţia genuină.

În prima parte a studiului său („Caracteristicile creştinismului românesc înlumina etnografiei şi a istoriei”), care este şi cea mai amplă, savantul stabileşte 11 trăsături distinctive pentru ceea ce el numeşte „creştinismul păduratic” al românilor, „aşa cum s-a păstrat în codrii Carpaţilor” de-a lungul a aproape două milenii, şi pe care-l vede – dezvoltând mai vechile intuiţii eminesciene – pe o linie de continuitate cu vechiul spirit religios al dacilor. Într-un fel, el anticipează teoria „creştinismului cosmic” pe care o va dezvolta mai târziu Mircea Eliade, dar într-un limbaj mai apropiat de sensibilitatea ortodoxă şi cu o viziune mai complexă asupra diferitelor implicaţii istorice.

Prima trăsătură distinctivă i se pare cea a „lipsei războaielor confesionale în viaţa poporului român” aspect care şi doctorului Paulescu i se părea remarcabil, visând chiar la „unirea Credinţei” prin Biserica română, ca una ce „nu a luat niciodată parte la Schismă”). În ea vedea concretizarea nediscursivă a poruncii hristice a iubirii faţă de aproapele. „Să pui pe cineva pe rug ori să-l înjunghii în numele lui Iisus, să măcelăreşti prunci, să ucizi femei şi bătrâni, să dărâmi biserici, să arzi oraşe şi sate, pustiind ţinuturi întregi numai din ură confesională, smintenia aceasta nu s-a pomenit niciodată între fruntariile noastre. Nu doar că noi, românii, am fi niscai sfinţi. Nu. Avem şi prea avem destule scăderi. Dar, cu toate păcatele noastre, crime în numele Evangheliei n-am făcut”. Toleranţa românească (pe care un Lucien Romier o găsea fără egal la alte popoare europene) a găsit de cuviinţă, mai degrabă, să-l lase pe fiecare „în legea lui”. […]

În strânsă legătură cu trăsătura anterioară stă la români şi „neutralitatea faţă de certurile dogmatice”. Polemizând cu V. Pârvan, D.Drăghicescu sau M. Ralea, Simion Mehedinţi nu acceptă că această laxitate în materie dogmatică şi general spirituală s-ar explica prin nepăsare faţă de problema religioasă sau prin opacitate intelectuală, ci prin discreţia şi măsura firii noastre tradiţionale, a „omeniei” româneşti, văzând aici „semnul unei reale maturităţi sufleteşti, dobândite printr-o lungă experienţă istorică”. […]

O trăsătură cu rădăcini în spiritualitatea arhaică a lui Zamolxe, dar a cărei lamură s-a ales în creştinismul de mai târziu, e ceea ce autorul numeşte „primatul sufletului”. Că strămoşii noştri au fost „aproape ca un fel de creştini înainte de creştinism” o mărturisesc un Herodot sau un Strabon; pe acesta din urmă îl citează de mai multe ori, în tălmăcire proprie, cu vestitul paragraf din Geografia, VII , 4: „Este un lucru de care nimeni nu se poate îndoi şi care răsare din toată istoria geţilor (dacilor): râvna religioasă a fost, de când lumea, caracterul precumpănitor al firii lor”. Credinţa în nemurirea sufletului şi contemplativismul vieţii sihăstreşti i se par două constante istorice fundamentale
(lucru care s-ar putea zice că se verifică până azi, bunăoară în marele număr de biserici şi mânăstiri ridicate după prăbuşirea regimului de teroare ateo-materialistă, ceea ce reprezintă un fenomen unic prin amploare şi constanţă în aria fostului lagăr comunist, din Europa Centrală şi până în Balcani).

Prin „arhaismul creştinismului românesc” Simion Mehedinţi înţelege creştinarea noastră timpurie şi aproape organică, făcută fără vărsări de sânge şi căreia nu i se poate stabili o dată sau un reper evenimenţial. Precedentele (străvechile credinţe şi practici geto-dacice) vor fi contat şi în acest caz, de asemenea fără echivalent în zonă („singurul popor creştinat pe nesimţite”). Limba  atestă şi ea, prin lexicul de bază latinesc (biserică, altar, cruce, rugăciune, lumânare, cuminecare, Florii, Rusalii etc.), vechimea creştină-rii noastre (dacă nu chiar de la Sfântul Apostol Andrei – tradiţie pe care autorul pare s-o ignore –, în orice caz de dinainte de retragerea aureliană).

„Pătrunderea pe nesimţite a creştinismului în Dacia a avut urmări de mare însemnătate pentru neamul  din Carpaţi. Le putem cuprindepe toate într-o singură formulă [care reprezintă o altă trăsătură distinctivă din cele 11]: stabilirea unei simbioze între Stat şi Biserică, fără ciocniri, pe de o parte, şi fără contaminarea politică, atât de păgubitoare în viaţa altor naţiuni, pe de altă parte”. Simion Mehedinţi subscrie la ipoteza (pe care istoria este departe de a o fi validat)  că Biserica ar fi ţinut cândva loc la noi de organizare statală: „După retragerea legiunilor, sfaturile şi poruncile Bisericii au trebuit să ia locul autorităţii oficiale […]. În orice caz, tribunalul nu putuse pleca, în el s-a continuat exercitarea magistraturii. De cine? Obiceiurile dacilor ne lămuresc deplin: la ei, preotul era şi judecător. Şi astfel, basilica, adică judecătoria sau tribunalul, a devenit pe încetul biserica. Omul a sfinţit localul civil, dîndu-i caracter religios”.
Concluzia pe care îi place să o tragă e că „aşezarea geografică «în calea răutăţilor » a fost compensată astfel, măcar în parte, prin pacea sufletească în latura religioasă”.  „Lipsa ereziilor şi a ereticilor” ar fi o altă notă distinctivă şi un nou prilej de mândrie pentru creştinismul românesc. Aici afirmaţiile sunt poate cam riscate (am avut şi noi, totuşi, „bogomilii” noştri…). Pare cam romantică imaginea românului care, opunând „evlavia dacică” pretinsei „sofisticării bizantine” şi reprobabilei „politicării papale”, va fi avut dintotdeauna „eleganţa morală de a-l tolera pe «fiecare cu legea lui» şi de a-l «lăsa în plata Domnului»”, el urmându-şi calea arhaică, „mereu aceeaşi ca şi mirosul cetinei de brad şi al răşinei carpatice” (aici scriitorul îl bate pe savant). De unde concluzia băţoasă (şi nu tocmai de lepădat, mai ales astăzi, în contextul obsesiv al „integrării” politice şi al „ecumenismului” religios): „Iată pentru ce această Ortodoxie nu are nevoie de certificatul nimănui, fie de la Apus, fie de la Răsărit, sau de aiurea. Aibă parte fiecare de ceea ce este al lui, dar să ne lase şi pe noi cu ceea ce este al nostru. Nu jinduim nici la Bizanţ, nici la Roma, şi cu atât mai puţin la Moscova. […] Nici călugărilor bizantini (mai târziu fanarioţi), nici celor papistaşi(sosiţi cu sabia în mână la Posada), nici celor moscoviţi nu le suntem datori în latura Evangheliei. Putem privi spre vecinii noştri (mai ales în ce priveşte ereziile) cu deplină seninătate, ştiindu-ne creştini mai vechi decâtnei şi cu o experienţă religioasă mai bogată decât a lor…”. […]
Mai puternică decât la alte meridiane este la noi şi „prezenţa lui Iisus în folclorul naţional”. Autorul se lasă cucerit de „duioşia colindelor” şi citează generos din mai toate ariile folclorice, cu înfiorare religioasă, dar şi cu simţ estetic. E încântat să tragă încheierea, între altele, că sufletul românesc a ştiut să pătrundă total în taina întrupării şi în drama răstignirii, cu o afinitate aparte pentru Maica Domnului […]

În mod deosebit insistă Simion Mehedinţi asupra „absenţei pornirii spre răzbunare” la români, pe care o documentează cu multe exemple istorice, dar mai ales cu atitudinea românilor faţă de neamurile învecinate (bulgari, unguri) sau venetice (turci, greci, evrei), care ele însele ne-au luxat aproape sistematic, dar noi „n-am răsplătit răul cu rău”. Este un alt aspect, de indiscutabilă nobleţe creştină, al toleranţei noastre proverbiale.[…]

De altfel, următoarea trăsătură la care se referă Simion Mehedinţi în expunerea sa este „acceptarea suferinţei ca mijloc de purificare morală”, pe care o vede izvorâtă mai întâi tot din predispoziţia „dacilor nemuritori” spre ascetism şi sacrificiu (erau, zice Pomponiu Mela, ad mortem paratissimi, „mereu gata de moarte”). Eminescu e invocat din nou (Rugăciunea unui dac), iar acum vine în discuţie şi Mioriţa: „Seninătatea păstorului în faţa morţii este un răsunet depărtat al concepţiei dacilor despre viaţa de dincolo de mormânt. În variantele Mioriţei se schimbă unele amănunte, dar seninătatea în faţa morţii şi acceptarea liniştită a suferinţei sunt ca un fel de axă invariabilă”. Sunt evocate şi străvechile obiceiuri ce fac loc veseliei la înmormântări (cu exemple tulburătoare din Clopotiva, Hunedoara, unde priveghiul e prilej de bucurie mare „că omul a scăpat de viaţa de pe pământ”). […]

Simion Mehedinţi mai constată în creştinismul tradiţional românesc, în pofida tuturor vitregiilor istoriei, „o vădită aplecare spre optimism: încrederea în biruinţa finală a binelui asupra răului”, care este o constantă în folclorul nostru („oglinda cea mai credincioasă a sufletului etnic”). El este convins că „pentru neamul din Carpaţi, socoteala e limpede şi rotundă: lumea e departe, foarte departe de perfecţiune, însă e cu siguranţă perfectibilă”. […]

A unsprezecea şi ultima trăsătură a creştinismului românesc inventariată de Simion Mehedinţi este „prioritatea frumuseţii morale asupra justiţiei formale”, un fel de echivalent autohton şi rural al kalokagathiei greceşti. Străin de legalismul formalist, românul caută mai degrabă duhul decât litera binelui, ceea ce transpare din interogaţia curentă asupra „căderii” sau „cuviinţei” lucrurilor: E frumos să faci cutare sau cutare lucru? „Sensibilitaea morală a neamului din Carpaţi nu se simte împăcată până ce binele nu e însoţit şi de frumuseţe. Altminteri, nici binele nu-i destul de bun. (Acesta e fondul cel mai tainic al cugetării şi al simţirii poporului român.)”, scrie Simion Mehedinţi, continuând cu această observaţie esenţială pentru buna înţelegere a demersului său analitic: „Credem că «prioritatea frumosului», considerat de poporul nostru ca adevărata împlinire a binelui, este un semn că însuşirile creştinismului românesc înşirate până aici nu sunt o simplă închipuire, ci formează ceva organic; ele derivă din temperamentul neamului şi sunt strâns legate unele de altele, ca verigele aceluiaşi lanţ”. Frumuseţea binelui, frumuseţea morală, nu rămâne străină nici de adevărul faptelor sau al ideilor, ci se întâlneşte cu acesta în dreptate, care este articulaţie armonică a adevărului, binelui şi frumosului (Sfânta Dreptate/Direptate) şi nu trebuie confundată niciodată cu simpla justiţie în sens legalist. Şi e semnificativ pentru primatul frumuseţii morale că eroul basmelor noastre este aproape întotdeauna Făt-Frumos. „E puternic, isteţ, bun, iar pe deasupra e dăruit şi cu frumuseţe – o calitate care le întregeşte pe toate. Nu e vorba numai de frumuseţea fizică, ci şi de cea morală: e milos şi mereu gata de jertfă”. […]

Epilogul cărţii e plin de amărăciunea ceasului istoric de atunci (scrisă în primăvara lui 1940, a apărut în februarie 1941, răstimp în care pierdusem fără luptă o treime din teritoriul României Mari şi cam tot o treime din populaţie, regele abdicase şi fugise în străinătate, ţara fusese în pragul războiului civil, iar al doilea război mondial bătea deja şi la uşa noastră.); Simion Mehedinţi găseşte totuşi pentru imperativul final un ton optimist şi cu bătaie în durata lungă a istoriei: “Dar, vorba lui Seneca, suferim de boli vindecabile (sanabilibus aegrotamus malis), iar unul din leacurile cele mai sigure este întoarcerea la creştinismul nostru românesc, [re]dându-i cât mai repede puterile lui de altădată”. Aşa să ne ajute Dumnezeu.

Răzvan CODRESCU