Revista:

Pustia la români

Untitled

Retragerea în sihăstrie este o încununare a unor nevoinţe duhovniceşti,  săvârşite îndeosebi în viaţa de obşte, dar şi în lume. Abia după ce am trăit câteva nopţi de priveghere alături de aceşti trăitori care au lăsat toată grija lumească pentru neîncetata rugăciune, abia atunci am început să înţeleg cât de mari, de multe şi de nebănuite sunt rigorile duhovniceşti ale pustniciei…

Vămile pustiei: din Hozeva în Carpaţi

Părintele Varsanufie, duhovnicul pustnicilor din Munţii Builei, este cunoscător desăvârşit al acestui mod de viaţă din mediul carpatin, dar se nevoieşte adesea şi în Pustiul Hozevei, şi în cel al Iudeii. De la el am învăţat că locurile retrase reprezintă un mediu foarte adecvat pentru aceia care se îndeletnicesc cu rugăciunea, pentru că în pustie viaţa austeră, postul, metaniile, privegherile de toată noaptea, toate încununează Rugăciunea Inimii, iar cele ce îl înalţă cu adevărat pe sihastru în trăirile sale duhovniceşti, ca dar de mare preţ al lui Dumnezeu, sunt lucruri de taină, care nu pot fi descrise în cuvinte. Îi dau slavă lui Dumnezeu pentru această împlinire duhovnicească, dar ştiu cu certitudine că pentru nimic în lume n‑aş mai îndrazni să‑ncalc tărâmul acela nescris, prin care oricesihastru rămâne într‑o lume a lui, el şi Dumnezeu, ancorat într‑o neîncetată rugăciune.

Desluşind calea nevoinţei pustniceşti

Zi rece, geroasă chiar, acolo în creierul munţilor, unde lumina curge parcă din ceruri şi un peisaj dumnezeiesc vine să întregească o lume mai puţin cunoscută nouă, mirenilor. Iar eu trăiesc lumina unei împliniri, desprinse parcă dintr‑o filă de carte. În sihăstria aceasta din creierul munţilor, fiecare clipă înseamnă rugăciune. În fiecare zi am bătut cărările ce duc spre pustnicii din munţi, dar toate drumurile se frângeau parcă în faţa dorinţei mele nebune de a zări măcar un colţ de bordei, despre care tot auzisem vorbindu‑se. De multă vreme încerc să mă nevoiesc printre pustnici, în ideea de a încerca să trăiesc o clipă de înălţătoare rugăciune, în munţi, printre sihaştri. E greu să năzuieşti la astfel de trăiri, dar şi mai greu este să cauţi locuri ale neîncetatei rugăciuni şi să simţi că ele sunt din ce în ce mai departe. Am tot umblat prin sihăstrii, dar n‑am îndrăznit să spun nimănui, nici măcar duhovnicului meu, că ceea îmi doream cel mai mult era să pot trăi măcar o clipă de rugăciune în preajma unui pustnic.

Cea dintâi întâlnire cu o pustnică

Urcam şi coboram potecile munţilor, prin locurile de nevoinţă ale pustnicilor, dar la vremea slujbelor coboram întotdeauna la câte o bisericuţă a unui schit. Într‑o seară, pe când tocmai mă pregăteam să merg la slujbă, o măicuţă firavă, cu privirea în pământ, a trecut pe lângă mine, aşa, ca o adiere. Era o pustnică, ce coborâse la Priveghere. Am mers imediat lângă ea, am salutat‑o şi am încercat să schimb câteva cuvinte. Mi‑a răspuns şoptit la salut, timp în care i‑am surprins mâna ce luneca pe metanier, semn că îşi continua rugăciunea. Mi‑am dat seama de gafa pe care o comisesem şi, cum nimic nu se mai putea întoarce, am intrat gânditoare la Priveghere. Peste mult timp, aveam să aflu că Parascheva era una dintre cele mai tăcute pustnice ale acelor locuri. Rareori aveam privilegiul să pot schimba măcar cateva vorbe cu vreun rugător de pe‑acolo, iar chilia din pădure era destul de departe de bordeiele pustnicilor. Nici cu maica Parascheva nu m‑am mai întâlnit decât de două ori, deşi am tot căutat‑o.

Binecuvântarea duhovnicului

Era într‑o zi de vineri, pe la prânz. Priveam spre munţii împăduriţi, dintre care adesea ţâşneau stâncile golaşe ale Builei, şi tot gândeam la locurile acelea ascunse, despre care auzisem atâtea, dar unde nu reuşisem să ajung încă. În după‑amiaza aceea hotărâsem să plec. Mi‑am făcut bagajul, dar am lăsat rucsacul în chilie, urmând ca mai pe seară să pornesc către casă. Între timp, a venit duhovnicul meu şi am coborât la schit, să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc înainte de drum. Dar pentru că mai erau câteva măicuţe care îl aşteptau pe părintele, m‑am întors în chilie să‑mi iau ceva de citit, luând o carte la întâmplare: O noapte în pustia Sfântului Munte de Hierotheos Vlachos. Încă de la primele pagini m‑am cutremurat: Este un semn al dragostei Sfinţilor Părinţi pentru noi, dezvăluindu‑ne culmile vieţii duhovniceşti şi încurajându‑ne să nu fim şovăielnici în eforturile noastre de a le ajunge, arătându‑ne în acelaşi timp primii paşi pe care noi, cei neîncercaţi trebuie să‑i facem… Pierdusem noţiunea timpului.
Am tresărit ca dintr‑un vis frumos, atunci când maica Spiridona mi‑a spus că pot să intru. După Sfânta Taină a Spovedaniei, aveam să primesc vestea cea mare: binecuvântarea de a pleca în pustie pentru o noapte de priveghere. Aici, simt că mi se termină cuvintele… nu pot să vă descriu starea aceea… la un moment dat, nu ştiam dacă sunt în cartea mea… sau tocmai am primit darul mult visat: o noapte în pustie!

O noapte de priveghere în Pustia Builei

Am dat slavă lui Dumnezeu şi pe la ora 3 după‑amiază am pornit la drum, însoţită de maica Ecaterina şi maica Antonia. Drum greu, printre stânci, urcuşuri greu accesibile, dar toată această sălbăticie a pustiului este de o frumuseţe aparte. Cât am urcat muntele, s‑a lăsat întunericul. Am ajuns. Trag aer rece în piept şi‑mi vine să strig: “Opreşte‑te clipă! Acum! Totdeauna! Acum!”. Ne‑am oprit lângă o troiţă, la locul de rugăciune. Au trecut şapte ore de când am plecat din sihăstrie. Maica Ecaterina simte că dau semne de foame (deşi n‑aş fi recunoscut pentru nimic în lume) şi scoate câteva fructe, seminţe şi apă. Mi s‑a părut cea mai săţioasă mâncare din viaţa mea. Cină pustnicească şi rugăciunile obişnuite la vremea mesei. Gata, de‑acum ne vedem de rugăciune. Maica Antonia şi‑a luat metanierul şi, în timp ce se îndepărta, mi‑a spus că în pustie fiecare se roagă în locul în care se simte cel mai aproape de Dumnezeu. Doar Privegherea se face împreună. Se apropia miezul nopţii. Eu, cu păcatele mele, singură în pustie! Mi‑am amintit că primul lucru pe care trebuie să‑l faci într‑o astfel de situaţie este acela de a‑ţi învinge frica. Nu pot să vă descriu stările pe care le‑am trăit, nici cele de totală eliberare şi pace a sufletului, nici pe acelea în care orice foşnet îmi dădea fiori. Salvarea a venit de la un sihastru drag sufletului meu, care exact la miezul nopţii a apărut ca din senin. Nu comentez în nici un fel acest moment, pentru care toate cuvintele din lume ar fi de prisos. Au venit şi maicile şi am privegheat împreună până la răsăritul soarelui. Cum este Privegherea în pustie? Încă nu am puterea să vorbesc despre asta.

“Să nu fii îndoielnic atunci când iei calea pustiei!”

Întotdeauna jertfa sihaştrilor a fost răsplătită de Dumnezeu cu o bucurie sufletească de nedescris. De la părintele Varsanufie, duhovnicul pustnicilor, am înţeles că: Fiecare dintre călugării care vieţuiesc în obşte ar putea fi un pretendent la viaţa de sihăstrie, dacă şi‑o doreşte cu adevărat. În sfaturile duhovniceşti ale multor Sfinţi Părinţi, care au trăit şi au experimentat această viaţă, cerinţa de căpătâi pentru cel care vrea să plece la pustie este ca acela care‑şi doreşte această viaţă să fie vindecat de toate patimile sufleteşti şi trupeşti. Abia după ce se luptă cu cele mai grele patimi în viaţa de obşte şi cu ajutorul lui Dumnezeu ajunge la pacea conştiinţei, abia atunci poate să‑şi dorească retragerea în pustnicie. Dar şi aici trebuie să aibă în permanenţă un duhovnic, care să fie în primul rând un bun cunoscător al tainelor pe care le implică vieţuirea în pustie. Sfătuitorul acestuia trebuie să fie el însuşi trăitor şi să cunoască temeinic această nevoinţă deloc uşoară. Din momentul în care se hotărăşte să acceadă la sihăstrie, pustnicul ascultă clipă de clipă de glasul conştiinţei lui, de poruncile lui Dumnezeu, pe care trebuie să le urmeze în locul pe care şi l‑a ales spre vieţuire. Pentru orice vieţuitor al vieţii de mânăstire, pustia rămâne un ideal. Ea este apanajul celor care Îl iubesc pe Dumnezeu mai mult decât orice, din tot sufletul, din toată puterea şi din tot cugetul lor. Pustia este o chemare, care rămâne asemenea setei de Dumnezeu, pentru că omul însetat Îl caută pe Dumnezeu în acest mod. Nu este atât de important timpul în care te pregăteşti pentru această nevoinţă, ci modul în care îţi însuşeşti această trăire şi, bineînţeles, hotărârea cu care o faci. Atât părintele Cleopa, cât şi părintele Ghelasie, doi mari sfătuitori ai vieţii pustniceşti, aveau un sfat categoric pentru cei care îşi exprimau dorinţa să se retragă la pustie: „Să nu fii îndoielnic în momentul în care porneşti pe acest drum, pentru că Dumnezeu, în nemărginita Lui dragoste, este întotdeauna alături de sihastrul care se nevoieşte în singurătatea lui”. Din viaţa Sfântului Pahomie cel Mare aflăm cât de mult a îndrăgit Dumnezeu acest mod de vieţuire, încât a făcut un legământ cu sihaştrii tuturor vremurilor, spunând că atâta timp cât vor fi adepţi ai vieţii pustniceşti, pământul le va asigura întotdeauna loc de retragere şi de vieţuire. Omul care se încredinţează lui Dumnezeu, cu toată fiinţa sa, nu poate concepe existenţa unui pericol în acea lume a nevoinţei, pe care de bună voie au ales‑o. Dar ceea ce le dă această siguranţă de sine, această pace a sufletului, pe care numai vieţuitorii pustiei o pot avea, este fără‑ndoială făgăduinţa pe care Însuşi Mântuitorul Hristos le‑a dat‑o: Cine va îndrăzni să se atingă de un pustnic, de lumina ochilor Mei se atinge! Dumnezeu veghează neîncetat această lume a pustiei, în care vieţuiesc toţi cei care au părăsit toate cele lumeşti din dragoste pentru El.

Pustia din Munţii Carpaţi şi pustia din Ţara Sfântă

Untitled1Atât sihaştrii din Munţii Carpaţi, cât şi cei din Pustiul Hozevei sunt chemaţi de aceeaşi iubire desăvârşită faţă de Dumnezeu, de bucuria renunţării la tot ceea ce este lumesc, pentru Dumnezeu. Vorbind despre pustnicii din Munţii Carpaţi, aceştia trăiesc într‑o desăvârşită asceză, îmbinând într‑o manieră foarte riguroasă slujbele şi celelalte nevoinţe pe care sihăstria le impune. Pentru pustnic fiecare respiraţie este foarte importantă, fiecare gând este cercetat, fiecare clipă a vieţii lui trebuie să devină o slavoslovie, un cânt pe care îl aduce la Dumnezeu. Oarecare diferenţe între nevoitori ai pustiei de aici, din munţi, şi sihaştrii care se nevoiesc în deşert ar exista, dar exact în aceeaşi manieră în care acestea pot exista şi de la un sihastru la altul, având în vedere rânduiala de rugăciune a fiecăruia, raportată la programul şi condiţiile de vieţuire ale fiecăruia. Cea mai înaltă treaptă de vieţuire pustnicească, pe care sihaştrii nevoitor ai pustiei o urmează, este vieţuirea faţă în faţă cu Dumnezeu: singur, în faţa lui Dumnezeu, având aşternut pământul reavăn şi acoperiş bolta cerească. E‑adevărat că acest mod de viaţă pustnicească este mai avantajat în locurile mai călduroase. Nimic în lume nu se poate compara cu Pustiul din Carantania, unde Mântuitorul S‑a rugat pentru noi, pentru întreaga omenire, acolo unde Acesta a fost ispitit, unde l‑a biruit pe diavol. Cu siguranţă, acesta este locul cel mai sfânt al pustiei de pe acest pământ. Nu există om, care ajunge acolo, să nu simtă fiorii temători, dar bineplăcuţi ai vieţii pustniceşti. Acestui binecuvântat altar al nevoinţei pustniceşti, i se alătură în mod firesc toate locurile sfinţite prin rugăciune, prin sudorile sihaştrilor, prin nevoinţele lor. În Ţara Sfântă sunt multe astfel de locuri binecuvântate, ale neîncetatei rugăciuni, dar cel mai căutat loc al rugăciunii pustniceşti este chilia Sfântului Ioan Iacob Românul, de la Hozeva.

Părintele Varsanufie s‑a nevoit în chilia Sfântului Ioan Iacob

Trăirea în peştera Sfântului Ioan Iacob Hozevitul este dincolo de orice taină. Fiecare român care ajunge la Hozeva, la racla cu moaştele sfântului, trăieşte şi împărtăşeşte această bucurie a faptului că un monah român a fost chemat în Ţara Sfântă, acolo unde Însuşi Mântuitorul Hristos a petrecut viaţa pământească, pentru a se nevoi şi a se ruga pentru noi. Duhul Sfântului Ioan Iacob este un duh care nu se separă de sufletele alese, care permanent poartă dorul după Dumnezeu: Trăirile de la Hozeva te înalţă şi te luminează pe dinăuntru. Şi nu vorbim aici de faptul că voia lui Dumnezeu a fost ca eu să ajung să mă nevoiesc în locul de rugăciune al sfântului, vorbim de toţi aceia care au avut bucuria de a păşi pe pământul din Pustiul Hozevei şi al căror suflet cu siguranţă a fost sensibilizat de bucuria întâlnirii cu duhul sfântului atât de drag nouă. Chilia nevoinţei sfântului este o chilie asemenea unui cuib de vulturi, unde accesul este cumplit de greu, dar este un loc unic, extrem de favorabil rugăciunii şi nevoinţei pustniceşti a sihastrului autentic. Chilia este de fapt o peşteră, dispusă pe două nivele şi, aşa cum spuneam, e nebănuit de greu de ajuns acolo, aproape imposibil pentru călugărul neexperimentat. Imaginaţi‑vă un bloc de cincisprezece etaje, cam asta este înălţimea la care se află grota sfinţeniei acestui sfânt român, acolo unde a plămădit în vas ales dorul după Dumnezeu, alegând acest mod de nevoinţă, în Pustiul Hozevei.

În peştera sfântului au fost găsite scrisori către cei dragi, pe care îi lăsase în ţară, şi scrierile şi poemele izvorâte din setea de Dumnezeu, de neîncetată rugăciune, de mântuire. Aceste manuscrise rămase de la Sfântul Ioan Iacob Hozevitul sunt darul cel mai de preţ pe care acest bineplăcut sihastru al pustiei ni l‑a lăsat drept moştenire. Tot de la părintele Varsanufie am aflat că puţini sunt cei ce ştiu care este adevărata chilie a pustnicului român, dar şi mai puţini cunosc detaliile acestui loc sfânt, şi asta pentru că a ajunge acolo ţine doar de ajutorul şi îngăduinţa lui Dumnezeu… (A urmat tăcere) Eu am primit acest dar de preţ al binecuvântării de a mă nevoi acolo, cu bucurie, cu nădejdea mântuirii, dar cu dorinţa fierbinte de a‑mi plânge păcatele. (Iarăşi tăcere…) Mi‑e greu să redau în cuvinte starea pe care am trăit‑o în chilia sfântului… când am păşit pentru întâia oară acolo m‑am cutremurat sufleteşte, am atins cu teamă locuri şi lucruri pe care sfântul însuşi le folosise, nu ştiam dacă prezenţa mea acolo era reală sau pur şi simplu visam! Cărui fapt se datora această minune? Oriunde ne‑am afla în această lume, ca trăitori, purtăm cu noi acest duh al vieţii autentice, pe care Sfântul Ioan Iacob a trăit‑o din dragoste pentru Dumnezeu.

Lumea sihaştrilor trebuie să rămână cu tainele ei

Înainte de a‑mi lua rămas‑bun de la duhovnicul pustnicilor, am mai primit un cuvânt de învăţătură, care va rămâne ca o carte deschisă pentru toţi acei care caută să se apropie de lumea pustiei: Lumea aceasta a sihaştrilor trebuie să rămână cu tainele ei, netulburată de oamenii din lume. Sihaştrii sunt acolo şi acolo trebuie să rămână, pentru că altfel rostul lor se pierde, iar viaţa noastră, a tuturor, are nevoie de rugăciuni care să ne ridice din căderile noastre. Doar neîncetata lor rugăciune mai poate salva omenirea, pustnicia fiind arma secretă a Ortodoxiei. Dacă lumea ar merge acolo, în pustie, atunci rugăciunile lor şi‑ar pierde puterea, iar noi avem mare nevoie de mila lui Dumnezeu. Să încercăm să respectăm rugăciunea pustnicilor şi să nu le tulburăm liniştea!

Conştientizând faptul că tăcerea acestor pustnici este ziditoare înainte de toate, am învăţat să mă apropii cu respect şi cu sfială de altarul sacru al permanentei rugăciuni.

Mariana BORLOVEANU