Revista:

Catedrala noastră: acum e timpul zidirii ei

Untitled

Stau spate în spate, pe Dealul Arsenalului – cel mai înalt punct al Bucureştiului. Se privesc peste umăr. Ziguratul comunist şi Casa Domnului împart – de nevoie! – colina care domină cerul albastru al capitalei, pe un teren rămas în continuare viran. Construcţia hegemonului se lăţeşte, însă biserica lui Hristos e zveltă. Pleaşca de beton mort, comunist, pare îmbufnată, catedrala noastră răsare veselă din brazda lui Bucur, în care zac îngropate alte cinci foste biserici. Al cui e viitorul? Al cui a fost trecutul? Unde să ne aruncăm privirea? Spre ce să tindem? Ce şi cine urmează…?

Au ieşit la lumină dracii Epocii de Aur

E clar, toată diavoliada din vremurile ateiste s‑a răscolit, lovită de streche. Latră, sfârâie, hămăie, mârâie, şuieră, troncăne, sâsâie, umblă şchiopătând prin redacţii, se furişează pe la mitinguri, consiliază pe la guvern sau prin parlament. Ehei, câte nu face bătrâna scorpie! E veche de zile, e hârşită în rele şi i‑a venit iarăşi sorocul. Acum e vremea ei. Reinventată, e adevărat. Are şi cere drepturi. E când persecutată, când îndreptăţită, când conciliantă, când nemiloasă cu tradiţia învechită care pune piedică, prin piciorul babelor bigote, progresului. Vrea când transparenţă totală, când discreţie asumată. Când e cu ţărişoara, când e euro‑atlantică. Când verde (ecologist‑progresistă), când roşie (egalitarist‑republicană), când ţine cu intelectualii şi cultura autohtonă, când cu hipsterii ori cu vuietul globalist de pe Facebook. Când vrea deschidere şi armonizare legislativă, când tipăreşte peste noapte în Monitorul Oficial ordonanţe de urgenţă. Când interceptează cu sau fără mandat convorbiri de budoar, când dă totul în vileag „pe surse” de răsună până hăt, departe. Nu te pui cu ea… Şi acum ţintă i‑a (re)devenit Biserica. Pentru că, de‑abia acum, se poate.

A venit vremea…

Da, acum a început să se poată.

De ce?

Pentru că aproape s‑a consumat o generaţie biologică din 1989 până în prezent (generaţia se calculează ca fiind un ciclu uman cam de 30 de ani) şi tinerii de azi n‑au experienţa conflictului spiritual, a războiului nevăzut, a tensiunii metafizice emanate dinspre răul social al ideologiilor. Ei nu mai sunt îndemnaţi să reziste fie prin cultură, fie prin credinţă. Ei nu mai trebuie să meargă la teatru sau la bibliotecă (pentru a‑şi păstra umanitatea), ori la biserică (pentru a‑şi păstra sufletul). Nu, ei sunt alintaţi de bătrâna scorpie, în batjocură, cu epitetele frumoşi şi liberi. Cum arată însă frumuseţea fără cultură şi libertatea fără Dumnezeu, asta e o altă discuţie… Oricum, nu vreau să cad în păcatul generalizării, dar câteva cadre‑cheie tot se pot defini.

Bunăoară, chiar schimbul de generaţii în politica mare, cea a lumii, scoate la iveală un adevărat dezastru uman, adică dezvăluie oameni lipsiţi de pregătire, etică şi ideal. Şi care capătă, pe zi ce trece, neverosimil de multă putere!

Apoi, toată fierberea asta tacit‑revoluţionară, în care programul/proiectul moral şi genetic al omului primordial (şi etern!) este pus în criză, contestat şi abolit. În societatea media în care trăim, în lumea informaţională de azi, în universul amoral conturat de formatorii de opinie, tot ce mişcă „natural” şi dintotdeauna este pus în criză, contestat, înjosit, iar apoi evacuat ca vetust sau pur şi simplu nefolositor. În această categorie – idei puse în criză – intră şi Dumnezeu mărturisit prin Biserică, a Cărui existenţă deja pare că nu mai convine nimănui…

Turnăm beton, nu tunuri

Dintotdeauna m‑am declarat favorabil proiectului ridicării unei catedrale reprezentative pentru Ortodoxia românească. Cu atât mai mult cu cât noi am fost, de‑a lungul istoriei, o biserică agresată de comunişti prin demolări barbare/iraţionale sau pur dezinteres patrimonial, nedreptăţită istoric de grecii athoniţi (românii nu au o mânăstire a lor în Sfântul Munte Athos), infiltrată de securiştii naţionalişti care lansează false pericole şi răspândesc vrajbă şi acolo unde nu e cazul (atacuri la ierarhie etc.), slăbindu‑ne forţa de reacţie şi întunecându‑ne luciditatea eclezială.

Aşadar, o răscumpărare maiestoasă, referenţială, era cazul să acordăm acestor vremuri şi provocări ale lor, dar mai ales trebuia să avem şi noi un topos drag inimii româneşti (care iubeşte jertfa!), un loc unde să ne plecăm genunchiul rugăciunii şi să ne aşternem şoapta sufletului. Prea mult a îndurat neamul acesta şi a fost prea smerit cu sine şi cu alţii, iar replica noastră de acum nu e o altă agresiune, un război, o criză. Nu, vrem doar să construim o biserică referenţială, după două milenii de jertfe şi sacrificii. A devenit acest gând o crimă? Că doar turnăm beton, nu tunuri. Facem clopotniţă, nu cazemate. Pictăm fresce, nu cadre de camuflaj…

Pe de altă parte, am avut bombăneli personale asupra numelui lansat în conştiinţa publică. În opinia mea, această sintagmă – „Catedrala mântuirii neamului” – e depăşită, nu se regăseşte cu adevărat mai nimeni în ea, produce iritare altora şi, strict teologic, este aproape o eroare! Momentul istoric de graţie, ceasul de aur al României Mari care cerea atunci asemenea denumiri nu mai bate la ora actuală. Nu vreau să comentez mai mult, însă cred că mai potrivit era „Catedrala Sfântul Andrei” sau orice alt hram doriţi… Apoi locaţia, care mi s‑a părut, ca bucureştean get‑beget, neinspirată – tocmai din perspectiva concurenţială cu Casa Poporului. Dar şi prin prisma faptului că, în actuala poziţie, catedrala nu poate crea o axă a oraşului, axă care i s‑ar fi cuvenit din plin! Şi, în fine, mă sperie lipsa de gust care se manifestă în multe dintre bisericile nou construite după 1989. Înţeleg că momentul istoric solicita imperios un număr cât mai mare de locaşuri într‑un timp cât mai scurt, un adevărat Blitzkrieg constructiv, dar calitatea acestor locaşuri lasă mult de dorit, trebuie să recunoaştem. Şi nu atât calitatea, cât frumuseţea lor, finisajele în sine, arta pusă pe pereţi sub formă de program iconografic. Aici e marea durere, iar frica de a nu cădea în aceeaşi ispită în cazul catedralei m‑a ţinut ca pe jar.

Lumină din lumină!

Toate gândurile sumbre, toate anxietăţile s‑au spulberat ca prin farmec în clipa în care am păşit pe şantier! Doamne, ce putere emană locul, chiar aşa neterminat! Impresia este fantastică, simţi o mare putere cum te cuprinde, intuieşti (aproape fizic) forţa rugăciunii celor care vor fi acolo peste câţiva ani, auzi (cu urechea sufletului) cântările omeneşti peste care se vor suprapune cele cereşti, întrevezi (cu ochii minţii) Liturghia zilnică: fast, culoare şi cântare! Păi cum să nu se răscoale diavoliada, cum să nu înnebunească scorpia învechită în rele când vede ce se ridică fix în coasta ei?!
Cum să nu se cutremure ale iadului puteri când ştiu că aici va fi prezent Hristos euharistic? Cum să nu se agite duhurile necurate când Sfânta Treime Însăşi va adia în spaţiile aproape necuprinse ale altarului? Cum să nu facă larmă stihiile, genunile şi talpa iadului însăşi când aici va veni întreg poporul dreptmăritor, spre a aduce slavă Creatorului? E altceva, e cu totul altceva decât ştiam sau bănuiam noi, e altă luptă, la altă scară! Inginerul‑şef Vasile Crăcăoanu mi‑a spus foarte serios: „Această catedrală e garantată cel puţin 500 de ani. Nimeni nu va mai umbla la ea în tot acest timp”. Aşadar construim ceva pentru „măcar” o jumătate de mileniu. Ne supără asta? De ce nu ne supără mall‑urile răsărite ca ciupercile după ploaie (adevărate temple ale consumului), de ce nu ne enervează stadioanele (adevărate pubele ale exprimării publice)? De ce ne irită catedrala, loc de meditaţie, de reculegere, de aducere aminte, de rugăciune? De ce? Puteţi răspunde?

Catedrala aceasta a avut „şansa” naşterii sale în momente de criză economică. Pare un paradox, dar aşa este, căci preţurile de achiziţie la materiale sunt cele mai mici acum, fiind recesiune (un sac de ciment costa aproape 60 de lei „înainte”, iar acum îl iei cu 18 lei); în plus, s‑a creat o adevărată industrie pe orizontală pentru a asigura necesarul de materiale în flux, iar 400 de familii ale muncitorilor de aici au ce pune pe masă… Cu alte cuvinte, dacă cineva ar avea curiozitatea să afle la ce preţuri de achiziţie se lucrează aici, s‑ar da peste cap tot sistemul corupt de licitaţii în construcţii în care Statul Român (adică noi toţi) este tras flagrant pe sfoară. Asta nu ne mai deranjează oare?

S‑o spunem pe şleau: construcţia catedralei este piatră de poticnire pentru cei care nu vor să se afle modul în care se poate face ceva cu bani puţini, la adevărata valoare a lucrărilor. Iar acest adevăr e clar că nu convine sistemului mafiot, care încă mai căpuşează Statul şi resursele sale. E clar că şantierul de aici al Bisericii Ortodoxe este un contraexemplu pentru cei care încă fură şi care acum vor să taie finanţarea unui lucru corect făcut.

Să tundem Mioriţa!

Cripta este locul care m‑a mişcat în egală măsură cu zvelteţea pereţilor ori cu elanul arcelor de la cota +45 m care se vor îmbrăţişa peste puţin timp. Sub pământ, departe de bocăneala şantierului şi de vuietul oraşului, se află locul unde vor fi îngropaţi patriarhii, sfinţii şi martirii neamului românesc. Şi – de ce nu? – poate şi Soldatul Necunoscut care se află acum la picioarele monumentului dedicat „eroilor” comunişti ilegalişti din anii ’50‑’60. Ăsta e poporul român, nu avem ce face: preoţi, martiri, soldaţi. Cu toţii se vor odihni în Dealul Arsenalului, la –17 m, iar la Judecată se vor ridica de aici.

5000 de credincioşi pot participa, simultan, la slujbă. E mult, e puţin? Nimeni nu poate spune asta. Putem spune însă că acum cel mai credincios popor din Europa nu are o catedrală a lui, ci o puzderie de bisericuţe. E drept, aceste bisericuţe ne‑au ţinut credinţa în istorie, în vremuri de prigoană. Dar haideţi să mai schimbăm şi noi, pe alocuri, această fatalitate, această Mioriţă eclezială. Haideţi să tundem oaia fatalităţii, să o preschimbăm măcar o dată în armăsar, ce Dumnezeu!

Răzvan BUCUROIU