Revista:

Vor avea românii o Catedrală la 100 de ani de la Marea Unire?

Untitled

Am fost nespus de mâhnit, trecând întâmplător prin Piaţa Universităţii, în toiul protestelor din toamna anului trecut, să constat că locul în care ne‑am dobândit cu toţii libertatea, în decembrie 1989, spaţiul‑simbol al românităţii renăscute din prima parte a anului 1990, cunoştea o transformare la care nu m‑aş fi putut gândi vreodată…

O altă Piaţă a Universităţii…

Printre protestatarii sinceri, mai multe grupări (la fel ca în primăvara lui 1990) vor încerca să deturneze valul de nemulţumiri, acumulat în anii de pe urmă printre români, către Biserica Ortodoxă. Minorităţi religioase şi ONG‑uri seculariste vor căuta să dea „tonul străzii” prin acuze dintre cele mai josnice la adresa ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române şi o mulţime de sloganuri anti‑ortodoxe. Principalul reproş? Înălţarea de către Biserică a Catedralei Mântuirii Neamului. Propunerile „străzii” în privinţa Catedralei au fost dintre cele mai fanteziste: dărâmarea acesteia, transformarea ei în mall, bazin de înot, spital, club, policlinică, patinoar… O ură nefirească, aducând aminte de anii ’50 ai secolului trecut, când comuniştii români, în număr de câteva mii, într‑o ţară invadată de ciuma roşie, îşi impuneau silnic voinţa asupra întregii naţiuni…

Un vis neîmplinit

De ce, totuşi, Catedrala? Ori, mai bine zis, de ce întotdeauna Catedrala? De la câştigarea independenţei de stat a României, mereu acelaşi simbol unificator împroşcat de fiecare dată cu noroi… Naţiile europene, fie ele catolice, ortodoxe ori protestante, la vremea când naţiunea română încerca să păşească demnă în rândul acestora, îşi aveau catedralele lor impunătoare (pe care le admirăm până astăzi), cinstindu‑şi în acestea, prin Te Deum‑uri, eroii, cu prilejul marilor sărbători religioase ori naţionale… Vor reuşi să‑şi împlinească acest vis chiar şi popoarele mai mărunte dimprejurul nostru, abia ieşite din robia de veacuri a Imperiului Otoman; unele cu mari sacrificii, altele cu ajutor străin (în cazul bulgarilor, cu ajutorul ruşilor – hramul Aleksandr Nevski, în timpul celui de‑Al Doilea Război Mondial, fiind înlocuit cu cel al Sfinţilor Kiril şi Metodie, invocându‑se atunci mândria naţională rănită)…

Temelia statului român

În anul 1878, după zecile de mii de jertfe ale ostaşilor români căzuţi pentru neatârnarea ţării la Plevna, Griviţa ori Smârdan, se va pune pentru prima oară problema înălţării la Bucureşti a unei Catedrale a cinstirii eroilor, ca simbol al românităţii jertfelnice; la acea dată, în capitala ţării, nici una dintre cele 100 de biserici ale urbei (cele mai multe de‑a dreptul neîncăpătoare) neputând îndeplini acest rol. Zecilor de mii de eroi căzuţi pentru libertatea naţiei şi crearea statului român li se cuvenea osebită cinstire printr‑un lăcaş de cult monumental; statul le era dator, fără doar şi poate… Şi, desigur, nimeni nu se va fi gândit atunci că văduvele de război, părinţii ori fiii celor căzuţi în prima linie a frontului ar fi trebuit să aducă „bani de acasă” pentru înălţarea Catedralei. Ar fi fost o impietate fără margini faţă de memoria celor cărora românii le datorau statul..

Regatul recunoscător…

Proclamată regat, România, sub Regele Carol I, va aloca, în bugetul pe anul 1884, suma de cinci milioane de lei (aur) pentru construirea Catedralei din capitala ţării, ceea ce reprezenta 5% din bugetul ţării. O sumă uriaşă pentru acele vremuri. Un concurs pentru proiectarea Catedralei va avea loc însă abia în anul 1891. Până la începutul veacului al 20‑lea, lucrurile vor bate pasul pe loc, banii alocaţi Catedralei fiind cheltuiţi aproape în întregime (în principal pentru construcţia de şcoli). Pe data de 11 mai 1900, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Constantin Istrate, într‑o şedinţă a Sfântului Sinod, avea să anunţe în mod oficial cheltuirea ultimelor fonduri destinate Catedralei, cerând cu acest prilej Sinodului lansarea unei liste de subscripţie publică pentru strângerea de fonduri în vederea înălţării acesteia…

Marea Unire

Printre donatorii de seamă pentru construirea noii Catedrale de la Bucureşti se va număra, în anul 1902, filantropul basarabean Vasile Stroescu, ce va dona suma de 102.600 lei. O dată cu declanşarea Primului Război Mondial, însă, subscripţia publică va fi oprită, noi demersuri pentru înălţarea Catedralei în capitala ţării fiind întreprinse de către Mitropolitul primat Miron Cristea, după Marea Unire de la 1918. Pe data de 10 mai 1920, Regele Ferdinand se va adresa, în urma solicitării Mitropolitului, Sfântului Sinod, exprimându‑şi hotărârea fermă de a fi înălţată la Bucureşti, drept recunoştinţă faţă de Cel Preaînalt pentru reîntregirea neamului, o Catedrală în care să fie pomeniţi ostaşii români jertfiţi pentru înfăptuirea acestui măreţ ideal.

După înfiinţarea Patriarhiei Române, în anul 1925, şi întronizarea Mitropolitului Miron Cristea ca Patriarh vor fi elaborate primele planuri pentru noua Catedrală (arhitecţi fiind Petre Antonescu, Ştefan Becu, Ştefan Burcuş şi J. D. Traianescu), fiind luate în calcul mai multe amplasamente.

O istorie a neputinţei la români

Sfinţirea solemnă a locului Catedralei (în Piaţa Unirii) va avea loc pe data de 11 mai 1929, în prezenţa membrilor Sfântului Sinod, regenţei, guvernului şi a reprezentanţilor armatei. Criza economică ce a urmat în perioada interbelică, declanşarea celui de‑Al Doilea Război Mondial şi instaurarea regimului comunist în România vor face însă ca planurile construirii Catedralei să fie amânate până la jumătatea anilor ’90. Proiectul Catedralei va fi readus din nou în actualitate abia în 1995 de vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, ce va face un apel către conducătorii ţării, către clerul şi poporul dreptcredincios, pentru a sprijini, după întunecata noapte comunist‑atee, înălţarea Catedralei Mântuirii Neamului. Discuţiile în privinţa amplasamentului (Piaţa Unirii, Bd. Unirii – în apropierea Bibliotecii Naţionale, Parcul Carol, Dealul Arsenalului) vor fi însă unele destul de aprinse în presa de la noi, simbolistica Catedralei stârnind de asemenea o serie de controverse, alimentate din plin de organizaţiile seculariste.

Vom avea o Catedrală la 100 de ani de la Marea Unire?

Pe data de 29 noiembrie 2007, după mai bine de un deceniu de încercări, a avut loc slujba punerii pietrei de temelie a Catedralei mult visate de întregul neam românesc. Ultimul loc ales? Dealul Arsenalului, în apropierea Palatului Parlamentului, Casei Academiei Române şi sediului Ministerului Apărării Naţionale – spaţiu ce va deveni, în viitorul apropiat, unul dintre punctele de interes major (cultural, politic şi religios) ale capitalei României. La eveniment au luat parte membri ai Sfântului Sinod, în frunte cu Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, personalităţi politice de rang înalt, un număr impresionant de credincioşi.

În anul 2010, după organizarea de şantier, au început lucrările propriu‑zise de construcţie a Catedralei Mântuirii Neamului, acestea urmând să se încheie cel mai târziu în anul 2018, atunci când se vor împlini 100 de ani de la Marea Unire a românilor într‑un singur stat.

GHEORGHIȚĂ CIOCIOI