Revista:

Orfană de la 4 ani, şi‑a căutat fratele 26 de ani!

Untitled

După ce am străbătut, nu tocmai uşor, un drum de ţară care îţi dă senzaţia că se pierde în apele lacului Oltina, am ajuns, în sfârşit, la marginea lumii, pentru că nimic nu defineşte mai bine sfântul lăcaş al Mânăstirii Strunga. Aici, în locul acesta auster, unde vântul de stepă îţi brăzdează faţa, doar duhul monastic te readuce la normalitate. Aici am ascultat povestea de viaţă a maicii Filareta Băltăreţu, stareţa acestei sfinte mânăstiri, şi m‑am cutremurat. Am ascultat, am lăcrimat şi mi‑am reconfirmat mie însămi că… viaţa bate filmul!

Drama unei familii din zona Argeşului

Ajunsă mult mai târziu în Dobrogea, maica Filareta îşi are obârşia în zona Argeşului, la Priboieni. Pentru că voiam să aflu mai multe lucruri legate de sfinţia sa înainte de a ajunge la viaţa monahală, am rugat‑o să‑mi povestească, pe rând, cele mai relevante momente din viaţa pe care a trăit‑o în lume.

Despre copilărie vorbeşte cu lacrimi în ochi, pentru că, la numai patru ani, a rămas orfană, trăind de atunci şi până în prezent ca într‑un vis urât:

„Deşi eram foarte mică, îmi amintesc cum, într‑o bună zi, părinţii mei au plecat la Câmpulung Muscel să facă nişte cumpărături, pentru că în curând aveau să cunune nişte tineri. Eu aveam la vremea aceea patru ani, fratele meu – doi ani, iar mama era însărcinată cu cel de‑al treilea frate al nostru. Am rămas în grija bunicilor dinspre mamă, în noaptea aceea întâmplându‑se un lucru înfiorător: în casa noastră au intrat nişte hoţi, care au furat tot ceea ce era de valoare, printre care şi salba de aur a mamei, primită ca zestre de la părinţi, atunci când s‑a căsătorit, după cum era obiceiul în Muscel. La aflarea acestei veşti, mama a făcut un infarct, în urma căruia a fost pusă să aleagă între viaţa ei şi viaţa copilului pe care îl purta în pântec. Crescută fiind într‑o familie de buni creştini, mama a refuzat să facă avort, lăsându‑se în voia Domnului şi ducându‑şi sarcina până la capăt. Pe fratele meu l‑a născut înainte de sărbătoarea Sfintei Înălţări a Domnului, în anul 1951, pe 29 mai, iar după numai trei zile, ea s‑a prăpădit. A avut însă grijă ca, înainte de a muri, să‑l boteze pe cel mic”.

La numai patru ani şi‑a pierdut mama

A urmat un moment de tăcere, iar lacrimile maicii Filareta nu mai conteneau. Nu ştiam ce să fac: să mă ridic şi să plec sau să ascult mai departe strigătul surd al unei dureri fără margini. Am lăsat‑o pe ea să aleagă, dar, spre a mai îndulci povestea, am rugat‑o să mi‑o descrie pe mama sa, văzută prin ochii copilei de numai patru anişori, care în ziua aceea şi‑a văzut pentru ultima oară măicuţa. Mi‑a descris‑o într‑un mod la fel de impresionant, dar printre lacrimi i‑am surprins un zâmbet şi asta mi‑a dat curajul să continui.

Imaginea mamei a rămas ca o icoană vie în străfundul acestui suflet îndurerat:

„era o femeie extrem de frumoasă, o musceleancă zdravănă, cu obrajii ca două mere roşii, iar părul îl avea împletit în două cozi lungi, care, atunci când am văzut‑o pentru ultima oară, îi atârnau de o parte şi alta a capului, parcă încălzindu‑i pieptul care încet‑încet se răcea”.

Icoana mamei o poartă în suflet şi astăzi, dar din ziua aceea nu‑şi mai aminteşte prea multe, în mintea de copil rămânând doar cu imaginea mamei care dormea profund. Nu ştia biata copilă că măicuţa sa îşi dormea somnul morţii. În zorii zilei de Înălţarea Domnului, la numai 26 de ani, măicuţa sa a trecut la Domnul.

După moartea mamei, şi‑a pierdut tatăl şi fratele cel mic

Din ziua aceea, tatăl, rămas văduv la numai 28 de ani, s‑a văzut în situaţia de a creşte singur cei trei copii. Dar povestea devine din ce în ce mai sfâşietoare:

„Eu aveam patru ani, fratele mijlociu – doi ani, iar cel nou‑născut – trei zile. Ce puteam face cu cel mic? Şi noi eram foarte mici. Pentru a supravieţui fratele nostru cel mai mic, a fost nevoie să‑l ducă asistentele din spital, pe la toate femeile care născuseră o dată cu mama, şi românce, şi ţigănci – de la toate a supt. Dar asta a durat numai două săptămâni, după care tata s‑a îmbolnăvit tot de inimă, cel puţin aşa cred. L‑au dus surorile lui la Spitalul Panduri, în Bucureşti, dar, înainte de a intra în cabinetul în care urma să fie examinat, s‑a prăbuşit în uşă şi a murit pe loc. Ce să vă mai spun – după două săptămâni, de durere, s‑a prăpădit şi tata. Noi, cei doi fraţi mai mari, am rămas în grija rudelor, celui mic însă i s‑a pierdut urma în spital. La aflarea veştii că ambii noştri părinţi s‑au prăpădit, medicii spitalului în care se născuse cel mic au decis să‑l încredinţeze pe micuţ unui leagăn de copii”.

La scurt timp după înmormântarea tatălui, bunicii dinspre mamă au mers la spital să‑şi ia micuţul acasă. Acesta însă nu mai era de găsit. Pesemne că aşa erau legile la vremea aceea, copiii orfani de ambii părinţi să fie încredinţaţi statului. Dincolo de asta, nimeni nu avea voie să dezvăluie locul în care ajungea un copil înfiat. Nimeni nu ştie exact ce s‑a întâmplat. Cert este că din ziua aceea nimeni n‑a mai ştiut nimic despre cel mic.

Cei doi copii rămaşi în grija bunicilor, Ilie şi Florica, au fost crescuţi frumos, cu frică de Dumnezeu. Atât de mici erau încât la un moment dat îi identificau pe bunici ca fiind părinţii lor. Îşi aminteşte maica Filareta că în drumul lor spre grădiniţă sau, mai târziu, spre şcoală, niciodată nu treceau fără să lase o floare pe mormântul părinţilor. Apoi, pe măsură ce creşteau, au început să înţeleagă din ce în ce mai bine ce se întâmplase de fapt cu familia lor.

Adesea, bunica le amintea de fratele despre care nu se ştia prin ce colţ de ţară ajunsese şi se rugau cu toţii pentru el. Atât de credincioasă era bătrâna încât întotdeauna, când avea ceva mai bun de mâncare, îi trimitea pe copii să le ducă şi celor care grăbiseră într‑un fel moartea părinţilor lor. Aflaseră între timp că hoţii din noaptea aceea fuseseră nişte vecini. „Lasă‑i, mamă, că în felul acesta se vor căi din suflet pentru nelegiuirea pe care au făcut‑o şi poate le va ajuta Bunul Dumnezeu să se poată mântui!” – aşa le spunea bunica ori de câte ori copiii se întrebau de ce trebuie să le ducă de mâncare celor care făcuseră atâta rău familiei lor.

De la bunici, copiii au învăţat să facă totul numai cu gândul la Dumnezeu şi să‑şi iubească aproapele necondiţionat. Duminica mergeau la biserică, iar seara se rugau cu toţii până târziu, întotdeauna pomenindu‑i şi pe părinţii care trecuseră la Domnul, dar şi pe fratele pierdut în lumea mare.

Şi‑a căutat fratele cel mic la toate leagănele din ţară

Anii treceau, cei doi copii ajungând de‑acum la liceu şi fiind pregătiţi să continue drumul firesc al vieţii.

Continuând povestea, am aflat şi cum a ajuns tânăra Florica din Muscel în Dobrogea:

„Dumnezeu a rânduit să vin în învăţământ în judeţul Constanţa, pe‑atunci regiunea Dobrogea, şi să‑mi întemeiez o familie frumoasă. Cum e şi firesc, i‑am povestit soţului, cât şi familiei lui, drama vieţii mele. Şi‑atunci soţul meu, împreună cu socrii – Dumnezeu să‑i odihnească –, mi‑au spus ca mă vor ajuta până‑n pânzele albe să dau de urma fratelui meu pierdut. Aşa am ajuns la casa de copii din Constanţa şi, ajutată de directoarea de la acea vreme a centrului, doamna Rada Pârvu, am scris vreo 27 de scrisori, pe care le‑am trimis la leagănele din ţară. Între timp, impresionată de povestea mea, doamna directoare mi‑a propus să lucrez acolo, considerând că nimeni nu‑i poate ajuta mai mult pe copiii orfani decât cineva care a trăit aceeaşi dramă. Am acceptat pe loc. Mi‑am dat demisia din învăţământ şi m‑am angajat acolo, la început ca lenjereasă, iar mai târziu ca educatoare. În tot acest timp îmi vedeam de munca mea, dar n‑am încetat să trimit scrisori pe la leagănele din ţară”.

„Draga mea soră necunoscută…”

În noua familie de la Constanţa toate erau la rostul lor, viaţa urmându‑şi cursul firesc. Se apropia Crăciunul anului 1976. Era acolo toată familia, aflându‑se în vizită şi mama Aurica, o mătuşă din partea mamei plecate la Domnul.

În atmosfera aceea de magie a Crăciunului, pe când erau cu toţii acasă, la uşă a sunat poştaşul: „Primisem o scrisoare. Şi când am deschis plicul, am încremenit. Ce credeţi că scria? «Draga mea sora necunoscută… »! Am amuţit cu toţii. În clipa aceea aveam să aflu exact cum stăteau lucrurile. De la spital, fratele meu Ioan fusese dus direct la casa de copii din Sibiu, unde a rămas până la vârsta de nouă luni, când a fost înfiat de o familie de maghiari. A fost crescut impecabil, cu o copilărie în care nu a dus lipsă de nimic, educaţie aleasă, apoi studii superioare. A avut şi el un necaz, pentru că la 15 ani şi‑a pierdut şi cel de‑al doilea tată, iar mama sa l‑a crescut singură, dar cu multă dragoste”.

În noaptea aceea au şi plecat spre Sibiu, ajungând acolo dimineaţa, la prima oră, şi l‑au căutat direct la serviciu.

„Era o zi cumplită, cu un ger de crăpau pietrele, iar noi am rămas în holul clădirii în care era biroul lui, aşteptându‑l. M‑a trecut un fior de cum l‑am zărit şi am fost convinsă că el este fratele meu. Portarul îl anunţase că îl caută cineva într‑o problemă foarte importantă (la vremea aceea nu erau telefoane mobile, se comunica altfel). Economist fi ind, m‑a întrebat despre ce este vorba… Şi cum stăteam noi aşa, lângă un perete pe care era un geam cu oglindă, s‑a întors brusc şi mi‑a zis: «Sunteţi sora mea de la Constanţa! ». Ne‑am îmbrăţişat şi am izbucnit în lacrimi! Am mers apoi la el acasă, i‑am cunoscut mama (o femeie extraordinară, care după trei luni avea să moară, răpusă de cancer la plămâni)… apoi am redevenit o familie”.

Erau prieteni, dar nu ştiau că sunt fraţi!

Dar familia, cu fiecare zi ce trecea, se contura altfel. Pe când îşi întâlnise fratele cel mic de la Sibiu, Florica îi spusese acestuia că mai aveau un frate la Râşnov, dar amânaseră întâlnirea cu el datorită stării precare de sănătate a mamei lui Ioan.

„L‑am anunţat pe Ilie că îl găsisem pe fratele nostru cel mic, urmând ca în scurt timp să ne întâlnim toţi trei fraţii. Într‑o bună zi, eu am venit de la Constanţa, Ilie a venit de la Râşnov şi ne‑am întâlnit la Sibiu, urmând să‑l cunoască şi el pe fratele nostru cel mic. Când a văzut că ne apropiem de bloc, a zis: «măi, dar în blocul ăsta am şi eu un prieten, cu care mă întâlnesc în Poiană, la schi!». Când a văzut că am intrat pe scara 3, la etajul al doilea, în faţa uşii la care am sunat a încremenit. A deschis Ioan şi numai ce aud: «cum, tu eşti fratele meu?». «Păi… tu fratele meu?!». Erau prieteni, dar nici unul nu ştia că sunt fraţi”. Ce a urmat a fost ca un vis. Au plecat, pentru prima oară împreună, acasă! În comună a fost o adevărată sărbătoare pentru aceşti copii, care s‑au regăsit după 26 de ani. Bunica avea să moară împăcată, la numai un an după ziua aceea. De atunci, în fiecare an, au făcut parastase la mormântul părinţilor.

„Acum, că fraţii mei au trecut la Domnul, îmi spune printre lacrimi maica Filareta, doar eu mai trec din când în când pe acolo. De‑acum şi viaţa mea are un alt traiect: după moartea soţului meu, am considerat că pentru toate cele ce s‑au petrecut în viaţa mea trebuie să mă retrag pentru a‑mi plânge păcatele şi a‑i da slavă lui Dumnezeu pentru toate. M‑am călugărit!”.

Florica, cea care a trecut prin zbuciumul unei vieţi desprinsă parcă dintre filele unui roman, este astăzi maica Filareta, stareţa mânăstirii Strunga, şi nădăjduiesc să ne regăsim aşa, ca‑ntr‑o poveste, depănând mai departe amintiri de viaţă, pentru ca mai apoi să ne pierdem în interminabile privegheri acolo, în inima pustiei dobrogene.

Mariana BORLOVEANU