Revista:

De la vechiul la noul Zosin

Trebuie să vă mărturisesc, ca unul căruia îi place singurătatea şi călătoria de unul singur, dar nu spre marea mea laudă, că grozavă-i evadarea din lumea aceasta; o cursă nebună prin labirintul nesfârşit de reclame luminoase şi afişe electorale, asaltat de biciclete, oameni cu covrigi în mâini, câini de rasă fără lesă, porumbei umflaţi cu pâine, prăbuşindu-se-n picaj în vacarmul nesfârşit de alarme şi claxoane… ,,Priveşte cerul!” – stă scris neputincios pe un zid, pe care mulţimea îl ignoră în marea sa grabă. Oare a scurtat Dumnezeu ziua, sau zilele, pentru a feri ochii şi urechile sfinţilor, care tot se miră de nesăbuinţa şi orbirea mulţimii mergătoare? Nu ştiu alţii cum sunt, dar despre mine asta ştiu: că lanţul scurt, strunit prea tare, se rupe repede, ori priponul sare din pământ. Şi chemat de glasul singurătăţii în depărtata lume sălbatecă, dar mult mai blândă decât jungla instinctelor citadine, evadez din nou spre tainele lumii ,,necivilizate”…

Pe jos sau cu bicicleta?

Incursiunea mea la Zosin scoate din calcul maşina. Încă mai stau la îndoială dacă s-o iau per pedes sau cu „biţiclul” meu uitat de lume, un Bike Montana cu mai multe viteze, ce ţipă după o revizie urgentă. Zis şi făcut; înainte de a alimenta flămândul meu rucsac cu niscai prinoase pentru mănăstire, trag o fugă şi la atelierul mecanic, unde primesc avizul favorabil; bicicleta mea originală, confecţionată din aliaj inoxidabil, era perfect conservată, dar trebuia unsă urgent.
Drumul spre mănăstire este experienţa evadărilor mele în lumea spirituală din ultimii cincisprezece ani, mergând pe aceeaşi bicicletă ca pe un car de foc. Cu cât înaintez mai mult pe drumul Zosinului, cu atât vântul bate mai înverşunat, anunţând venirea toamnei, rostogolind pe asfalt fire lungi de fân desprinse din căpiţele de la marginea drumului. Soarele încă orbitor se luptă cu norii fugăriţi de vânt, ceşi întind marginile lor zdrenţuite, tivite cu lumină. Din loc în loc, fuioarele de vânt ridică la marginea drumului subţiri coloane de colb alb, cât un stat de om, fugărind primele frunze îngălbenite ale toamnei. De jur-împrejur, privirea ţi se opreşte pe fundalul verde al dealurilor înalte, pe care se aud tălăngile nevăzutelor turme. Sufletul meu prinde aripi, iar gândul mi se desprinde spre nebănuite amintiri.

Călător pe drumul Zosinului

În faţa mea, drumul se răsfiră în numeroase tentacule, indicate cu săgeţi în toate direcţiile, pe cadranul cerului. Şi cum şoseaua apucă pieptiş la deal, tăind pădurea în serpentine lungi şi chinuitoare pentru picioarele-mi ostenite, mă abat pe Valea Dresleucei, spre Schitul Lebedei, pe o pantă mai dulce, pe drumuri de ţară, la marginea pădurii. Liniştea schitului mă împresoară din toate părţile, invitându-mă la odihnă şi meditaţie, la umbra copacilor. Starea mea de transcendenţă este amplificată de ecourile unei civilizaţii dispărute undeva la marginea orizontului. Mintea mea trece uşor din sfera realităţii în lumea contemplaţiei şi a visării, acolo unde sufletul străbate într-o clipă dimensiuni incomesurabile. Inima naturii încetează parcă să mai bată, îmbăindu-mă într-o dulce amorţire a simţurilor, în sfera sublimului. Tăcerea pune stâpânire momentan peste întreaga natură…
Meditaţia mea, însă, nu dură prea mult; o pală de vânt răscoli pădurea ca o pană de înger, trezindu-mă la realitate. Soarele păşea de acum peste vârfuri, depăşind axa bolţii către apus, în timp ce cântecul suav al clopotelor din depărtare aducea aminte netăgăduit de începutul Vecerniei la Zosin. Traseul meu rustic trece chiar prin inima Zăiceştiului, un sat cu oameni harnici şi cuminţi, din care se trage şi părintele Calinic, ctitorul troiţei din mijlocul satului…
După ce părintele trase o privire pe icoanele mele de iconar începător, se-ncumetă să comande troiţa din mijlocul satului, ceea ce pentru mine fu o mare cinste. De atunci, orice drum la Zosin deveni pentru mine şi un scurt pelerinaj pe această mică Golgotă, la picioarele Mântuitorului… Geamătul motoarelor la marginea satului îmi aminteşte că voi reintra pe autostradă. Panglica cenuşie oscilează parcă, tăind lumea în două, separând dealurile şi pădurile nesfârşite ale Tudorei de Valea Zosinului şi imaşurile întinse ale Băluşenilor.

O istorie a sihăstriei

Cândva, Zosinul fusese o veche şi umilă sihăstrie, construită de Tudorache Başotă la 1779, pe vremea Domnitorului Constantin Moruzi. Tudorache Başotă ridică aici, în inima pădurii, pe un deluşor, cumpărat de la boierul Zosima (de la care s-ar trage şi numele de Zosin), o bisericuţă din lemn cu hramul Adormirii Maicii  omnului. Bisericuţa plămădită din împletitură de nuiele şi uluci de lemn, acoperită cu draniţă şi căptuşită cu lut tencuit, se arătă foarte rezistentă, supravieţuind până în 2004, alături de chiliile şi biserica ridicate după ‘89, prin
strădania stareţului Firmilian Ciobanu. În zadar s-au chinuit mai târziu meşterii să o salveze; lipsa ei de consolidare în perioada comunistă, cât timp a fost hambar şi grajd, şi-a spus cuvântul. În amintirea ei, stareţul Teodosie Pleşca a ridicat pe deal o adevărată catedrală şi un aşezământ monahal de toată frumuseţea, care acum îmi încânta privirea.

Amintiri despre Zosin

Nu voi putea uita niciodată primii paşi făcuţi la porţile Zosinului, coborând pe vâlceaua din mijlocul pădurii, străbătând pantele duioase ca o mângâiere pe suflet. Frunzele arţarilor se dau la o parte şi lângă micul lac cu nuferi, străjuit de trestie, ţi se oferă un peisaj inefabil: pe micul deluşor, în lumina soarelui, pe iarba verde şi mătăsoasă, se odihneşte ca o căprioară vechea bisericuţă. Ce copleşit mi-a fost sufletul să descopăr deasupra intrării, ca un mesaj peste veacuri, vechea pisanie sculptată în lemn: „Această Sfântă Biserică este făcută de Tudorache Başotă care se cinsteşte cu hramul Adormirii Maicii Domnului, în zilele Măriei Sale Constantin Moruzi Voievod, în anul 1779, august 1”, scrisă în slavoneşte! Numaidecât dau roată schitului, uluit de vechimea ce-i roase încheieturile.
Miliarde de mici crăpături se răsfirau ca pânzele unui paianjen şi numai un ochi atent ar fi putut vedea micii vieţuitori ce-şi făceau traiul aici ca nişte vajnici anahoreţi, ascunşi în crăpăturile lutului din care fusese zămislit. Era o mare minune că mai stătea în picioare, ţinut parcă de rugăciunile pustnicilor. Iar peste toate, se ridică vechea cruce ruginită, amintind de vremurile trecute, un semn al credinţei biruitoare în ceea ce nu poate fi biruit. Curiozitatea mă face să purced fără şovăire pe uşa veche, ca proorocul Iona în pântecul chitului; bezna mă face orb pentru o clipă. Treptat desluşesc siluetele sfinţilor pictaţi pe lutul gros, surprinşi ca-ntro slujbă celestă nesfârşită. Altarul mai pulseaeză încă prin aurul învechit al icoanelor sclivisite, aprinzându-se parcă ca un rug mocnit la mişcarea umbrelor. Candelabrele mici din alamă patinată par la fel de vechi şi uitate de timp, întărind şi mai mult duhul arhaic şi liniştea anahoretică ce stâpâneşte cu desăvârşire locul. Mă simt ca un intrus nepoftit în spaţiul sacru al eternităţii, sub privirile cercetătoare ale sfinţilor. Liniştea perfectă se spulberă într-o clipă când o zvârlugă fugară dispăru într-un colţ ascuns, amintindu-mi de trecătoarea lume de afară.

Chemarea Zosinului

Pe locul bisericuţei mici de altădată stătea acum o bisericuţă nouă din zid, care să amintească generaţiilor următoare de viaţa pusnicească de acum două secole. Toaca şi clopotele catedralei anunţă Vecernia Mare, trezindu-mă din amintiri. Ritmul cântărilor mă conduce involuntar spre marea catedrală a noului Zosin, de unde mai arunc o ultimă privire de perspectivă asupra vechiului schit din vale, scăldat în splendoarea amurgului. Clopotele de bronz, cântând pe şapte glasuri, ridică întreaga lume la cer, anuţând un nou început al vieţii duhovniceşti în vatra Zosinului…

Eduard GOLESCU
Fundaţia GOLESCU