Revista:

Nicolae Popoviciu, episcopul prigonit

Untitled

Uș or ar putea să fie definit drept erou. Sau efigie a conștiinței a Bisericii. Dar nici una dintre aprecieri nu este utilă cât timp viaţa sa, asemenea oricărei alteia, cu atât mai mult al oricărui chip al muceniciei, se sustrage oricărei definiţii.

Se naşte la Biertan, la 3 ianuarie 1903. Se mută la cele veşnice la Mânăstirea Cheia, la 20 octombrie 1960. Între aceste borne – studiile, pelerinajul în Țara Sfântă, intrarea în monahism, arhieria. Cele dintâi – începute la şcoala săsească din Biertan şi încheiate prin obţinerea titlului de doctor în Teologie al Universităţii din Cernăuţi, după experienţa de bursier la Facultatea de Teologie din Athena şi la Facultatea de Filosofie din München. În Palestina ajunge în 1925 şi păşirea pe urmele Mântuitorului reprezintă una dintre rădăcinile rezistenţei înaintea presiunilor viitoare. Primeşte tunderea în monahism în 1929. După o carieră didactică admirabilă la Facultatea de Teologie din Sibiu, devine, în 1936, Episcop de Oradea. Organizează eparhia, o înzestrează din fonduri proprii, zidește, predică și îndreaptă. Are inițiativă, am spune cu vorba timpului nostru. Deși, neîndoielnic, este expresie a profundei iubiri, a credinței nezdruncinate.
Parăsește Transilvania ocupată prin Diktatul de la Viena din 30 august 1940. Într-un tren de vite. Se stabilește la Beiuș. Pentru a veghea, a sprijini și a trimite rugă grabnică și roditoare celor în nevoi. Apoi se numără printre misionarii din Transnistria, îndrumați de vlădica Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului. Sfințește biserici. Și  redică. Neobosit.
23 august 1944. Se roagă pentru pentru victoria armatei române. Și pentru sfârșitul războiului. Este martor al eliberării nordvestului Transilvaniei. Urmează trupele române în Cehoslovacia. Cercul se închide astfel. Ca nou rând al ne-odihnei. Presiunilor “tovarășilor” le răspunde simplu: “Și aceasta va trece!”. Având o turmă de păstorit, nu-și poate îngădui nici odihnă, nici teamă, nici ezitare. De aceea, predicile sale devin manifeste. Încurajare și strivire a minciunii. Smulgere din îndoială a celor ce simt apăsarea noii vremi. Iar credincioșii reacționează. Simt că nu sunt singuri. Și, mai cu seamă, că ierarhul care le vorbește despre Eminescu și despre “îndrăzneala creștină” nu poate el însuși să fie singur. Timpul este tulbure, dar cuvântul episcopului – limpede pe deplin. Nădejdea, credința și iubirea reprezintă armele necesare înfruntării tăvălugului arbitrarei ideologii. Teama însă bântuie. Printre liderii comuniști. Printre unii ierarhi. Episcopul de Oradea devine indezirabil. Înțelepciunea Patriarhului Justinian Marina frânge, în câteva rânduri, pânza de păianjen a comuniștilor. Până când pânza devine laț pregătit Bisericii. Partidul impune izolarea Î.P.S. Nicolae Popoviciu. La Mănăstirea Cheia. Dincolo de munți. Smuls din rădăcini. A doua oară. Dar frica puterii nu ia sfârșit. Este urmărit. Spionat, supus perchezițiilor, există tentative de otrăvire. Toiagul său – nevoința. Cea a simplului monah. Cea de neînțeles de către cei prinși în amăgirile acestei lumi. Nevoința pe care o îmbrățisase la Mânăstirea Cozia, când a fost tuns în monahism. Devine sprijin pentru obște, pentru cei bolnavi sau bătrâni. Și pentru cei din afara zidurilor locașului, care îi aduc alimente atunci când vin să se închine. Cei de care Securitatea se temuse că l-ar putea urma la oricare dintre locașurile ardelene. Iată, departe de cămin, Î.P.S. Nicolae este acasă! Atunci, sunt impuse noi interdicții. Nu mai are dreptul să predice. Nici să mai participe la Sfânta Liturghie. Sănătatea i se deteriorează. Presiunile continuă – percheziții și intimidări. Copacul trebuie doborât. Iar ultimele lovituri sunt tot mai ferme. Pentru a îndepărta umbra, a îndepărta roadele, a arde rădăcinile. Și aşteptarea Partidului nu durează mult. La mijloc de octombrie 1960, vlădica Nicolae Popoviciu se mută la Domnul. Trupul îi este adus la Biertan. Se închide un cerc. Spre a se deschide unul nou, în zariştea veşniciei. Mult prea adesea invocăm lipsa modelelor. Nu rareori ne prindem de “sfinții închisorilor” cu pofta de a-i folosi ca arme contra celor pe care nu le înţelegem. Viața episcopului Nicolae Popoviciu este definită mai mult decât de gest cutezător, îndrăzneală și nefrângere. Cuvântul, asemenea acţiunilor sale, este puternic înfipt în învățătura Bisericii. De aceea, este mai mult decât un caz. Reprezintă argumentul faptului că Biserica Ortodoxă Română nu este nici salcie, nici umbră, ci, cum inspirat o definea Mihai Eminescu, maica spirituală a neamului românesc.

Vincențiu DASCĂLU