Revista:

O istorie simplă: Sf. Serafim Şahmut

Untitled

O istorie simplă. Mai curând a unei ţări decât a unei persoane. Dar aşa se întâmplă adesea când este vorba de monahi. Cu atât mai mult dacă, după un timp, urmele paşilor lor devin cuvinte ale actului de canonizare. Tocmai lipsa ineditului schimbă trecerea prin veac a Sfântului Serafim Şahmut în mărturisire a curajului înmulţirii talanţilor.

Se naşte în 1901, în apropierea oraşului Liahovici din sud-estul Bielorusiei, într-o familie numeroasă. Copilăria i se împarte între culorile, aroma şi foşnetul produselor comercianţilor evrei veniţi din oraş, ştetl cu faimă în regiunea Brest, şi sărăcia familiei. Punctul de echilibru – Biserica, prezentă în jocurile sale. Mulţi dintre consăteni îşi vor aminti de crucile din beţe croite în vreme ce murmura părţi din cântările Sfintei Liturghii, în participarea la praznice şi pelerinaje, dar şi în viaţa de familie, pentru părinţii săi, Elena şi Roman Şahmut.

1914. Începutul războiului. Un an mai târziu, Roman Şahmut moare şi întreaga povară a vieţii familiei se aşază pe umerii soţiei lui. Ea consideră că educaţia copiilor este prioritară şi, de la această premiză pornind, îi ajută să îşi încheie studiile, pentru Roman cel tânăr (viitorul Sfânt Serafim) echivalând cu absolvirea a două clase la liceul din Liahovici.

Revine în sat. Îşi ajută mama, fraţii şi vecinii, lucrează ca zilier şi, în ciuda sărăciei, pentru multe familii pare un ginere ideal. Există, totuşi, un impediment – dorinţa sa de a deveni călugăr. Împlinirea acestui gând este facilitată de împărţirea Bielorusiei, ocupată de Armata Roşie după o scurtă perioadă de independenţă, între Uniunea Sovietică şi Polonia, prin Tratatul de la Riga, din 1921. Astfel, regiunea Brest intră sub autoritatea Varşoviei şi, profitând de această oportunitate a împlinirii visului, este primit ca novice de către stareţul Mânăstirii Adormirii Maicii Domnului din Jirovici, luând voturile monahale un an mai târziu. Vocea excepţională îl impresionează pe Arhiepiscopul de Dvina, Pantelimon Rojnovski.

Cu atât mai mult preţuirea faţă de Cuviosul Serafim sporeşte înaintea cuvintelor sale – glasul e doar abur de pâine, bucurând dar nu hrănind. De aceea, ierarhul îi dă binecuvântarea spre a predica.

În 1926 este hirotonit ierodiacon şi, curând, ieromonah. Din acel moment, cum mărturiseşte în însemnările sale, începe cu adevărat viaţa sa. Devine predicator. Întâi în cadrul mânăstirii. Apoi în aşezările în jurul ei. Iar din 1937, însoţind icoana Maicii Domnului Jiromiţkaia, teritoriul străbătut cuprinde întreaga regiune Grodno. Obţine fonduri pentru repararea locaşului şi este sprijin familiilor în casele cărora se opreşte.

Septembrie 1939 oferă o dimensiune nouă misiunii sale. Trupele sovietice ocupă Bielorusia occidentală şi astfel procesiunea cu icoana Maicii Domnului este înlocuită de călătoria spre Minsk, cu scopul restabilirii vieţii duhovniceşti în teritoriul stăpânit de Moscova. Începută în 1941, durează patru ani. Alături de cucernicul părinte Grigore Kudarenko, călare, străbate satele, contribuie la refacerea şi redeschiderea bisericilor şi mânăstirilor, botează şi cunună, săvârşeşte slujbe pentru cei răposaţi şi întocmeşte rapoarte privind situaţia găsită. Ajunşi la Minsk, săvârşesc Sfânta Liturghie în Biserica Schimbării la Faţă. Şi, după puţine zile, reiau drumul. Spre Vitebsk. Rodul acestei autentice cruciade – redeschiderea a 74 de locaşuri de cult, organizarea de spitale şi orfelinate, oficierea de slujbe la care participă sute de credincioşi. Pe scurt, înfruntând frigul, foamea, boala şi vicisitudinile confruntării sovieto-germane, demersul lor pare răspuns zelului unui Alexei Stahanov, dacă nu ar fi fost doar împlinitori ai ascultării primite din partea vlădicăi Pantelimon. După refacerea vieţii spirituale în est, la baza căreia se află un număr însemnat de hirotoniri săvârşite de episcopi aduşi de Părinţii Serafim şi Grigore, se întorc la Minsk.

Apropierea sovieticilor nu îi tulbură. Aşa cum nu o face nici arestarea, la 6 septembrie 1944. Acuzaţia – colaborarea cu ocupantul german. Urmează interogatoriile. Singurele probe în favoarea acuzării – materialele de presă privind reprimarea vieţii Bisericii semnate de cuviosul Serafim, folosirea obiectelor de cult din muzee pentru oficierea Sfintei Liturghii. Răspunsul la valul de intimidări – străbunii, bunii şi părinţii noştri nu făceau nimic fără ca înainte să se roage. De ce noi am căuta să săvârşim altfel lucrurile, lipsindu-i pe pameni de biserici şi de preoţi?

Ancheta a durat zece luni. Consecinţa interogatoriilor, care puteau dura şi trei ore, sunt rapoartele medicale despre deteriorarea sănătăţii celor doi. La 7 mai 1945 este pronunţată sentinţa – condamnare la 5 ani de închisoare. Sunt internaţi în lagăre din regiunea Nijni-Novgorod, la 12 kilometri distanţă unul de celălalt. Totuşi, informaţiile continuă să circule. Printre ele – cele despre părăsirea acestei lumi de către Sfântul Serafim. Versiunea oficială menţionează drept cauză a decesului insuficienţa cardiacă. Varianta oferită, pe baza mărturiilor celor din lagăr, consemnată de către părintele Grigore Kudarenko, se referă la un episod semnificativ. Aprilie 1946. Prima zi de Paşti. În curtea lagărului, Sfântul Serafim urează tovarăşilor şi gardienilor “Hristos a înviat!”. Urmarea – bruscat, împins, lovit, închis la izolare, în apă până la brâu. Rugându-se. (Pentru noi, prilej de amintire a unui episod similar trăit de cuviosul părinte Arsenie Papacioc, în temniţele româneşti.) După câteva zile – aflat viu, mulţumind Maicii Domnului, Sfintelor Varvara şi Anastasia pentru ajutorul primit. Puţine zile mai târziu, anunţul stingerii sale. Care, departe de a fi sfârşit, reprezintă temelia unei vieţi noi.

Eliberat din lagăr, cucernicul părinte Grigore primeşte tunderea în monahism la Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului din Jirovici. Până în 1984, când la rându-i îşi încredinţează, aproape nonagenar, sufletul Domnului, continuă să mărturisească despre cel alături de care, străbătând Bielorusia , a învăţat sensul profund al credinţei. Cuvântul cuviosului Ignatie Kudarenko este una dintre cărămizile ce au contribuit la proslăvirea de către Biserica Ortodoxă Bielorusă a părintelui Serafim Şahmut, la 28 octombrie 1999. Şi, ca de fiecare dată, şi această canonizare ca sfânt local reprezintă nu doar recunoaşterea sfinţeniei, ci şi pildă de bun început pentru fiecare dintre noi.

Vincenţiu DASCĂLU