Revista:

Împărăţia din regat

IMG_2254

„Biserica parohiei ortodoxe române din oraşul suedez Sölvesborg, având hramul Sfinţii Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigorie din Zagra şi Vasile din Telciu, a fost târnosită sâmbătă 12 septembrie 2015. Slujba de sfinţire a fost oficiată de către Prea Sfinţitul Părinte Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord, înconjurat fiind de un sobor de preoţi şi diaconi” (Agenţia de ştiri Basilica). O ştire între altele, care nu face – probabil – pe nimeni să tresară. Da, însă pe nimeni dintre aceia care o citesc şi nu ştiu ce este, de fapt, în spatele ei. Haideţi să vă spun eu…

Un tricolor al faptei

Am aterizat la Copenhaga vineri seara, pe 11 septembrie. Obosit de drum, cu avioane schimbate la Amsterdam, credeam că mă trântesc într‑un pat de hotel şi gata, cad într‑un somn adânc. Nici vorbă! Direct la drum, cu destinaţia Suedia. A, da, uitasem că mă aflam pe teritoriul eparhiei Europei de Nord, acolo unde românii – asemeni gazdelor lor – aproape că nu‑şi dau odihnă nicicând. Mai ales preoţii, după exemplul neobosit al Episcopului lor, Prea Sfinţitul Macarie Drăgoi. E drept, acesta beneficiază de atuul vârstei (rămâne cel mai tânăr Episcop din Sinod), însă dinamica lui are şi altă sursă, despre care voi vorbi mai târziu.

Zis şi făcut: pe la unu şi jumătate noaptea ajungem în Sölvesborg, la un hotel vechi şi şarmant, păstrând un îmbufnat aer scandinav de secol 19. În hol cine era? Episcopul Macarie, care a ţinut să ne dea îmbrăţişarea frăţească şi binecuvântarea arhierească. Am primit‑o cu bucurie, dimpreună cu sfatul că „la chiuveta din baie este cea mai bună apă plată din Suedia”, aşa că m‑am dus glonţ la culcare. Dimineaţa însă lucrurile arătau altfel, după somnul odihnitor. Am pornit veseli spre biserica cea nouă, care urma să fie târnosită. Nu îmi imaginam nimic despre loc, despre oameni, despre ambianţa generală – aşadar m‑am lăsat cu totul purtat de evenimentele în derulare. Şi bine am făcut. Căci surprizele s‑au ţinut lanţ: locul neted şi curat unde creştea un mugur de biserică de lemn, aerul tare, limpede, oamenii prezenţi în număr mare (peste 300 de creştini, ceea ce pentru Suedia este chiar mult), copiii – la greu, presă, sobor de preoţi, autorităţi locale suedeze, reprezentanţi ai ambasadei României. Ce mai, era prezentă în mic, la scară, întreaga umanitate românească a diaspora!

Acum exact cinci ani, la 12 septembrie 2010, se punea în acest loc piatra de temelie a viitoarei biserici ortodoxe româneşti, prima ctitorie ridicată „de la iarbă” pe pământ scandinav, dar cum? Proiectul urma modelul bisericilor de lemn din Oltenia, meşterii sunt din Maramureş, mai exact din Ieud, iar lemnul vine direct din Bucovina. Aşadar, cele trei provincii româneşti s‑au unit în mod simbolic ca într‑un tricolor al faptei şi au ridicat în îngheţata Suedie o bisericuţă de lemn, frumos mirositoare, cu icoane pictate în culori calde (realizate de Camelia Munteanu), cu ambianţă umană şi liturgică deosebită. Frumos dar făcut Nordului, remarcabilă realizare a ctitorilor şi purtătorilor de grijă, tenace lucrare a Episcopului care dezgheaţă prejudecăţile şi clatină zidurile neîncrederii. Asta e condiţia românului care şi‑a părăsit ţara, în căutarea unui loc mai bun sub soarele prosperităţii: aceea de a confirma permanent bunele sale intenţii, de a lucra mai mult ca alţii, de a fi cu un pas înaintea tuturor doar pentru a le fi egal… Un paradox, ai zice, dar e un paradox al integrării într‑o altă lume, al efortului de a‑ţi depăşi
propria condiţie. Paradoxul cel mare însă acesta este: ceea ce statul român împrăştie pe drumurile Europei, Biserica adună. Toată acea energie umană creatoare pe care o alungă în lumea largă politicienii români – prin nepăsare, nepricepere, lăcomie sau rea intenţie – o adună şi o restaurează Biserica lui Hristos sub acoperământul ei! Ţara îi risipeşte, Biserica îi adună. Statul dizolvă şi împrăştie, preoţii – ca nişte câini ciobăneşti ai românismului – adună oile risipite. Politica dezbină, Hristos reface comuniunea. Exact asta am simţit la Sölvesborg, cu ocazia târnosirii bisericii, iar cuvintele de la predică ale P.S. Macarie mi‑au întărit convingerea că altarul este singurul loc unde românii vor să stea laolaltă. Sub ocrotirea sfinţilor, sub privirile Maicii Domnului (Episcopul a relatat, în predică, o frumoasă poveste şi o pildă, totodată), în adierea harului sfinţitor oamenii devin oameni, iar românii noştri parcă învie. De altfel, frumosul port popular, tricolorul şi toate celelalte semne de recunoaştere a identităţii au fost prezente (inclusiv nelipsitele sarmale de la agapa frăţească). Preotul paroh Alin‑Ioan Popa a fost hirotesit iconom stavrofor pentru tot efortul depus, iar părintele Gheorghe Brădăţean, preşedintele Asociaţiei Proprietarilor de Păduri din Protopopiatul Fălticeni, a primit distincţia eparhială „Crucea Nordului” pentru preoţi. Interesant acest preot moldovean, cu o abordare narativă în stilul lui Ion Creangă, dublată de teologie şi tact pastoral. Corul eparhiei scandinave a completat fericit ambianţa acelei zile de neuitat, în care s‑a adeverit că fiecare dintre cei prezenţi a avut o contribuţie decisivă la bunul mers liturgic şi cultic al comunităţii de acolo.

La Jönköping am văzut o biserică‑bijuterie!

Macarie Episcopul m‑a îndemnat să văd şi alte faţete ale ortodoxiei boreale, aşa că imediat după agapa comunitară am luat drumul oraşului Jönköping (se citeşte Ionşoping), alături de părintele Ovidiu‑Theodor Băncilă, care este şi purtătorul de cuvânt al eparhiei. Preotul acesta are o poveste foarte frumoasă şi palpitantă, „debarcând” acum câţiva ani în Suedia cu familia, pe o iarnă adevărată de minus 25 de grade, în plin necunoscut, doar cu obiectele liturgice ale viitorului altar ortodox în bagaje. Aşa se face că a nimerit – providenţial! – într‑o comunitate de români bănăţeni, dintre care mulţi provenind din… Banatul sârbesc (eu însumi am fost dat în grija lui Petrică, un român din Vîrşeţ, Serbia). Părintele însuşi are legături puternice cu Reşiţa, dar şi cu Bucureştiul, şi cu Constanţa… Este foarte bucuros că păstoreşte această comunitate, este mândru că se integrează în viaţa socială şi culturală a locului, mai ales că Jonkoping are o intensă viaţă universitară, animată de tineretul studios (11.000 de studenţi), de aici fiind şi Agnetha Falstkog, blonda din faimosul grup Abba. Oraşul este foarte frumos, situat pe malul unui lac enorm (Vattern, al doilea ca mărime din Suedia), iar tot acolo funcţionează şi binecunoscuta firmă Husqvarna. În rest, cer apăsător, plumburiu, oameni amabili, restaurante scumpe…

Biserica românilor este o bijuterie! Cumpărată cu bani din donaţii făcute de această comunitate mică, dar inimoasă, biserica a avut alţi proprietari cultici în trecut, dovadă şi forma ei tipic protestantă. Înconjurat de un fost cimitir pentru copiii care au murit de o epidemie în perioada interbelică, aşezământul este pur şi simplu fermecător, iar transformarea lui într‑unul ortodox a presupus totuşi un efort minimal. Biserica aşteaptă să fie târnosită, acest lucru putându‑se face oricând, cel mai probabil primăvara viitoare, înainte de Marele Post. Printre membrii comunităţii se numără şi o cântăreaţă de muzică populară din Maramureş (care a venit la slujbă în frumosul port de Rozavlea), oameni de toată mâna, de toate profesiile şi vârstele. Îi leagă credinţa şi… muzica, aici făcându‑se auzite cele mai frumoase pricesne bănăţeneşti, acea muzică tânguită care‑ţi merge direct la suflet! La biserică, duminica, vin între 30 şi 50 de credincioşi de pe întreaga rază a localităţii, dar şi de la distanţe mari. Şi acestea în Suedia chiar sunt mari…

Aici am avut ocazia să cunosc tânăra familie Drăgan, stabilită de vreo cinci ani în Suedia. Constantin este un fost ziarist din România (Realitatea TV, RFI etc.), actualmente profesor de franceză la o şcoală de aici (dar încă asigură diferite corespondenţe de presă; recent a fost la Budapesta, pentru a face un reportaj despre refugiaţii din Orient), cu soţia medic stomatolog şi cu doi copii gemeni. Integraţi de minune, fără a‑şi pierde amprenta personală şi comunitară (şi nici umorul), cei doi braşoveni nu regretă pasul făcut, cu atât mai mult cu cât biserica le asigură acea gură de oxigen identitară care este garanţia bunului mers al lucrurilor în plan sufletesc.

Locul unde plouă 300 de zile pe an

Familia Drăgan m‑a condus la Borås (se citeşte Buros), acolo unde trebuia să‑l cunosc pe părintele Alin‑Silviu Iosif. Şi aici am avut parte de o surpriză extrem de plăcută, tânărul paroh fiind un om cald, prietenos şi deschis. Slujeşte în frăţietate cu grecii într‑o biserică improvizată cu mult bun gust la demisolul unei grădiniţe. Caldă, această arcă subterană a salvării ne‑a primit cu ospitalitate chiar de ziua Sfintei Cruci (14 septembrie). Trei grecoaice şi o mână de români au participat în acea dimineaţă de luni la Liturghie. Cântarea a asigurat‑o o profesoară de muzică, originară din Banatul sârbesc, care se necăjea foarte tare când greşea; de fapt, noi nici nu sesizam greşelile – cânta chiar foarte bine –, însă acribia interpretării nu‑i dădea linişte femeii. „Sufletul” acelei dimineţi a fost Andrei, copilul de trei anişori al familiei Iosif, care se va rotunji cât de curând cu un nou‑născut. Şi viaţa acestui tânăr preot, de loc din Arad, este una interesantă… Iniţial, deşi făcuse Facultatea de Teologie, nu s‑a mai gândit multă vreme să devină slujitor al altarului. Şi aşa se face că a plecat la lucru în Suedia, având o meserie foarte clară, complet diferită de chemarea preoţiei: vopsitor auto. Mai exact, tehnicianul care prepară culorile. Însă anul trecut, după o convorbire cu Episcopul Macarie, acesta l‑a convins să nu‑şi uite destinul sacerdotal şi să revină pe drumul iniţial, cel al preoţiei. Ceva extrem de important şi tainic s‑a redeşteptat în sufletul tânărului, şi din acel moment a primit gândul respectiv cu mare entuziasm. A fost hirotonit preot exact în oraşul în care şi muncea şi locuia: Boras. Acum viaţa lui se desfăşoară între atelierul auto şi altar, cu regretul de a nu avea o biserică proprie, numai a românilor, din acest motiv trebuind să slujească sâmbăta. Dar fiind la început de drum, cu energiile intacte, suntem siguri că va găsi, alături de comunitatea de români de aici, calea spre visul lor cel mai de preţ: o bisericuţă românească numai a lor!

Părintele m‑a purtat prin orăşelul suedez în care plouă aproape 300 de zile pe an, dar care acum mima o bizară bunăvoinţă meteo, cu ceva soare. Lumea se plimba pe străzi ziua în amiaza mare, emigranţii închişi la culoare vorbeau tare şi fumau, copiii blonzi ai vikingilor aveau o energie debordantă (deşi mănâncă dulciuri doar în weekend!), bătrânii erau veseli, iar România părea aşa de departe… Ea s‑a mai apropiat puţin de noi în timpul mesei, când doamna preoteasă – gazdă desăvârşită – a scos „arma secretă”: un cârnat bănăţean adevărat! Şi nu ştiu cum se face că România noastră prinde gust şi viaţă oriunde am fi, orice am face. Ceva mai presus de voinţa noastră, de raţiune şi de context ne aminteşte – când dureros, când vesel – că avem o ţară şi că, totuşi, ea nu ne mai are pe noi…

Pentru mine, „lecţia suedeză” arată astfel: România e o stare de spirit, o stare sufletească, iar cei care acceptă finalmente asta trăiesc liniştiţi, oriunde s‑ar afla. Mai precis, dacă eşti român şi te comporţi firesc, purtându‑ţi identitatea cu naturaleţe, traumele depărtării de casă sunt atenuate. Asta în plan personal, sufletesc. Iar ca preot în diaspora, ei bine, acolo poate fi întâlnită adevărata preoţie, adevărata jertfă! Să alergi distanţe colosale pentru fiecare suflet, cu timp şi fără timp, să stai tot timpul printre străini căutându‑i pe ai tăi, să te smereşti fără să‑ţi vină, ci doar prin natura împrejurărilor, să faci misiune reală printre oameni veniţi la lucru şi nu la hram este deosebit de dificil. Te mângâie însă gândul că refaci, cumva, Împărăţia Cerurilor în regatul pământesc al Suediei, că însămânţezi căldura credinţei în solul uman rece al Nordului, că dai pâinea Vieţii celor plecaţi în căutarea pâinii celei de toate zilele.

Răzvan BUCUROIU