Revista:

Muzeul vivant de la Agapia: file din viaţa monahală

chilia

Monahul (gr. monahos – unul cu Dumnezeu) este un solitar pe pământ, trăitor de vremelnică viaţă în cuvioşie şi iubire de Dumnezeu. Chiar dacă nu mereu sălăşluieşte însingurat, având viaţă de obşte, pe lângă rugăciune se poate îndeletnici cu diverse meşteşuguri, devenind un păstrător şi transmiţător mai departe al tradiţiilor naţional‑creştine. Dar la el nimic nu este mai de preţ decât a‑L afla pe Dumnezeu. Deşi un fin cunoscător al vieţii pământeşti (nu neapărat din tangenţiala experienţă ce îl străpunge cu grele nevoinţe, cât mai degrabă prin revelaţie, prin Sfântul Duh chemat necontenit cu lacrimă), în inima lui arde o flacără superioară acestei lumi. O dorinţă râvnitoare de a atinge tărâmul de întâlnire cu atotputernicul şi de viaţă făcătorul Dumnezeu.

Meşteşug şi tradiţie

Înainte de a pătrunde prin porţile înalte ale zidurilor ce înconjoară Agapia, în partea stângă se află un complex muzeal de meditativ interes pentru pelerini. Acesta cuprinde o casă monahală construită pe la anul 1700, având mai multe chilii, locuite de monahi până la anul 1803. După acest moment călugării au fost transferaţi la mânăstirile Neamţ şi Secu, iar odăile au fost ocupate de călugăriţe, în principal venite de la Schitul Socola. Tot aici regăsim câteva anexe de construcţie recentă, ce adăpostesc un atelier de olărit, un cuptor de ars lutul, un magazin, o brutărie şi un foişor. Toate acestea au fost inspirat reunite de către măicuţele de la Agapia, sub îndrumarea maicii stareţe Olimpiada Chiriac, sub denumirea de Muzeul vivant. Ceea ce mi‑a trezit interesul în mod deosebit a fost de departe casa monahală, în care diferiţi trăitori monastici, călători prin timp, şi‑au lăsat urmele discret, aşa cum au şi trăit, în smerită cugetare şi rânduială.

Clădirea se împarte pe două nivele, parter şi demisol, iar intrarea se face prin partea superioară, acolo unde odăile au aparţinut trăitoarelor măicuţe întru Dumnezeu de‑a lungul a mai bine de un secol şi jumătate. Una dintre odăi poartă denumirea de „chilia ucenicei” şi pe lângă mobilierul deosebit, donat de una din familiile înstărite din Moldova, sunt de remarcat obiectele simple, cum ar fi o icoană, o lampă sau o candelă, o carte de rugăciuni, un pat simplu din lemn cu velinţe din lână. Pereţii, pentru a ţine mai multă căldură şi după cum era obiceiul, sunt îmbrăcaţi în covoare, toate făuritecândva de măicuţele ce au vieţuit aici.

Următoarea odaie este denumită „chilia atelier” şi aici se pot observa uneltele cu care se realizau vechi meşteşuguri cum ar fi războiul de ţesut, vârtelniţa, o roată de tors, suveici şi fuse, rame de ţesut icoane brodate şi alte obiecte necesare ascultătoarelor ucenice ale lui Hristos. La Mânăstirea Agapia există un interes special pentru recuperarea acestui nematerialnic patrimoniu al vechilor îndeletniciri meşteşugăreşti cum ar fi ţesutul covoarelor şi al pânzelor, croitoria, brodatul, olăritul sau pictarea icoanelor, meşteşuguri care au fost strâns legate de viaţa tradiţională de la sate şi din mânăstiri. Aici se cultivă şi în prezent inul şi cânepa, iar pentru prelucrarea lor se folosesc încă instrumente arhaice. Totodată, prelucrarea lânii şi ţeserea covoarelor a fost la Agapia o tradiţie ce nu a încetat niciodată. Frumoasele ţesături sunt la mare căutare pe întreg mapamondul, astăzi ca şi în trecut. Pe vremuri, măicuţele ţeseau şi brodau în mod special pentru nevoile mânăstirii, dar nu de puţine ori realizau piese deosebite şi pentru mirenii care obişnuiau să comande albituri, covoare, broderii şi dantele necesare fetelor ca zestre. Există şi azi maici maestre care le învăţă cu răbdare pe tinerele ucenice diferite meşteşuguri precum ţesutul şi cusutul, torsul, vopsitul lânii, croşetatul, împletitul, tricotatul, meliţatul inului şi cânepei, dărăcitul lânii, toate făcându‑se cu dragoste şi transmiţându‑se cu înţeleaptă ascultare de la o generaţie la alta. Prin hărnicia lor, măicuţele par ca albinele neostenitedintr‑un stup.

Sacrificiu şi prigoană

Monahiile de la Agapia au traversat momente istorice dintre cele mai grele, căci în vremea războaielor lucrau zi şi noapte ca infirmiere, dar şi după aceea, când numărul orfanilor rămaşi era copleşitor. Unele fetiţe rămase singure pe lume deveneau măicuţe de foarte tinere, timpurile fiind nemiloase, cerându‑le să se maturizeze înainte de vreme. Astăzi stau mărturie despre aceste vieţi fotografiile de pe pereţii uneia din odăile muzeului. Multe dintre ele au devenit monahii, mari trăitoare în duh, despre care maicile din prezent au cuvinte de toată lauda. Au fost şi cazuri mai amuzante, maica ghid povestindu‑ne o astfel de istorioară, când una dintre prea tinerele măicuţe ce era de la trei ani în mânăstire, fiind tunsă în monahism la vârsta de 14‑15 ani, văzându‑se îmbrăcată în mantia monahală, s‑a urcat în copac pentru a vedea cum poate zbura cu ajutorul ei.

După Al Doilea Război Mondial, odată cu impunerea regimului comunist în România, viaţa monahală a intrat într‑o perioadă de declin. Momentul cel mai dur a venit în urma Decretului 410 din anul 1959, care prevedea la articolul 7 ca toţi călugării cu vârstă mai mică de 55 de ani şi călugăriţele cu vârsta mai mică de 50 de ani să fie excluşi din mânăstiri. Totodată, cei care puteau rămâne, îndeplinind condiţiile pe criterii de vârstă, trebuiau să nu fi fost mai înainte căsătoriţi şi să renunţe la salariu sau la pensia de stat. Pe acest fond, mulţi monahi şi monahii s‑au văzut nevoiţi să reintre în viaţa civilă, măcar prin aparenţă, căci în inimile lor ei erau în continuare ostaşi ai Domnului. Aici la muzeul vivant de la Agapia stau mărturie câteva fotografii în care sunt surprinse măicuţe îmbrăcate în haine civile, nevoite fiind să meargă la pentru a lucra în fabrică. Însă cea mai cutremurătoare poveste este legată de o simplă bucată de pânză pe care o măicuţă, în vremea Decretului 410, a scris cu pixul slujba Brâul Maicii Domnului. A purtat‑o pe dedesubt, înfăşurată în jurul brâului, tot timpul cât a fost scoasă din mânăstire. Când era singură şi se putea ruga, o scotea vărsând necontenit lacrimi ce au pătat materialul, ca mărturie a unei suferinţe născute din prigoana ateistă, împlinind cuvintele din predica de pe munte: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea” (Matei 5, 11).

Schimnicul şi ucenicul

Coborând treptele la demisolul casei, m‑am întors în timp într‑un cadru impresionant, parcă rupt din filele vechi de Pateric. Am pătruns într‑o chilie ce a aparţinut unui călugăr schimnic, om al lui Dumnezeu, mult înduhovnicit. Evident, dusese o viaţă aspră, severă, fără a avea sobă sau altă modalitate de a se încălzi, deşi iernile erau extrem de friguroase prin locurile acestea. În loc de pernă îşi punea capul pe o piatră învelită în pânză. La capul patului tare, făcut din scândură, avea atârnat de grinda de sus un metanier gros, pe care‑l folosea la rugăciunea neîncetată. O spunea treaz sau în stare de veghe, căci de dormit nu putea fi vorba. Se pregătea să moară în fiecare clipă. Zidurile odăii sale erau reci, îmbrăcate în piatră de râu, iar după uşa de la intrare se afla un cuier simplu în care erau agăţate câteva straie monahale. Altceva… vreo două lăzi simple şi goale, cu capacele tocite, ducându‑mă cu gândul că nu de puţine ori ar fi putut să‑i fie sprijin coatelor când stătea în genunchi la rugăciune. Apoi un scaun, câteva icoane, o candelă şi o lampă cu lumânare. Cam atât…

Perete în perete cu odaia bătrânului monah se afla cea a ucenicului… acel ucenic foarte hotărât să rămână la mânăstire pentru a deveni călugăr. Pentru el lucrurile nu erau atât de austere. Deşi patul era tot tare, existau mai multe velinţe, perna era umplută cu paie, iar o sobă călduroasă ocupa un colţ din odaia lui. El încerca să spună cât mai mult rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine, păcătosul!”, dar mintea îi fugea, gândurile îl năpădeau, copleşindu‑l. Lupta era una grea. Lucra mai tot timpul, făcea focul şi punea de mâncare pe pirostrie, frământa pâine, mergea la pădure pentru a aduce lemne, iar astfel, fiind ocupat necontenit cu lucrul, mintea începea să se adune mai bine la rugăciune. Apoi iar pierdea rugăciunea, venindu‑i tot felul de gânduri. Atunci când se simţea slăbit mergea la bătrânul schimonah pentru a cere povăţuire, iar bătrânul îi dădea sfat cu blândeţe şi dragoste. Fiind la început, nevoinţa nu era aşa mare, rânduită cu multă înţelepciune de bătrân, după puterile ucenicului. Căci pe parcurs fiecare renunţă la cât şi ce poate, dar asta sub atenţia şi îngăduinţa duhovnicului, fiecare având de descoperit anumite daruri pe care ni le dă Dumnezeu, însă esenţial este să facem ascultare. De aceea pentru un monah tânăr este important să aibă un duhovnic înţelept, care să‑l îndrepte către ce poate el mai mult. Dumnezeu nu cere aceeaşi măsură tuturor.

Muzeul vivant este cu adevărat un loc al poveştilor monastice, în care pelerinul are şansa, pe lângă a admira o varietate de frumoase obiecte tradiţionale, să i se deschidă uşi către adevărate file de Pateric nescrise, dar pe care le poate simţi, le poate înţelege, o dată ajuns aici.

Pe lângă casa monahală, călătorii ce vin aici, la Mânăstirea Agapia, au ocazia de a vizita atelierul de olărit, unde sunt îndemnaţi a încerca modelarea lutului, brutăria şi celelalte anexe, care au fiecare farmecul şi poveştile lor de descoperit…

Laurenţiu COSMOIU