O bombă sub temelie

Americanii au spart ţeava în Orient şi în nordul Africii, iar inundaţia a cuprins apartamentele vecine: cele din Europa. Da, aşa putem descrie asaltul sărăciei asupra bunăstării, asediul nesiguranţei asupra traiului bun şi ferit de vicisitudinile istoriei. Dar şi asaltul credinţei fanatice asupra necredinţei sau a lipsei totale a acesteia. Şi despre acest lucru aş vrea să vorbesc în cele ce urmează.

Pentru orice religie în expansiune Europa a devenit, de mai multă vreme, o adevărată terra misionaris, un lot viran duhovniceşte în care poţi cultiva aproape orice. Da, europenii mileniului trei cam aşa arată în mare măsură: nişte oameni aparent fără Dumnezeu. A rămas într‑o oarecare măsură morala creştină ca zaţ comportamental, însă sensul ei profund, eshatologic, s‑a pierdut în timp şi spaţiu. Aşadar, aici poţi face misiune religioasă cât vrei, nu te mai deranjează nimeni, iar Bisericile creştine tradiţionale au dat în doaga ecumenismului fără frontiere canonice şi/sau a autoculpabilizării istorice. Peisajul este confuz, taman bun de a fi redesenat şi reînrămat.

Tot astfel a pătruns intempestiv şi creştinismul, illo tempore în Imperiul Roman, în care lucrurile spirituale se amestecaseră grav: de la divinizarea împăraţilor la tot felul de religii locale sau exotice, zeităţi de import, vrăjitorii, şamanisme, superstiţii, mergând până la şcolile timpului care scoteau agnostici sau sceptici pe bandă rulantă. În acea lume debusolată spiritual, creştinismul a irumpt cu o forţă care i‑a surprins pe „europenii” acelor vremuri. Sângele curs în arene sau în pieţe publice, martirii care mergeau la moarte cu entuziasm au arătat lumii de atunci o altă faţetă a implicării religioase, a sacrificiului pentru Dumnezeul în Care crezi cu toată inima ta, punându‑ţi chiar viaţa chezăşie. Moliciunea ereditară a patricienilor a fost zguduită din temelii în faţa acestor situaţii practic de neînţeles, plebea a vibrat şi ea, mai mult ca oricând, mergând până la ideea propriului sacrificiu (dacă era cazul), armata aproape că a lăsat armele convenţionale jos, iar concomitent cu schimbarea venită din interior lumea romană
s‑a prăbuşit sub asaltul fulminant al barbarilor din afară, cei fără de nici o lege… Ulterior, aceştia au fost „daţi pe brazdă”, spălaţi, curăţaţi, îmbrăcaţi, hrăniţi şi botezaţi – cu alte cuvinte, integraţi. Însă lumea veche, cea a Romei imperiale, nu a mai fost la fel. Ea a fost „măturată” iniţial de energia sacrificială a creştinilor, de zelul lor misionar, pentru ca apoi barbaria revărsată din afară să desăvârşească dispariţia acelei civilizaţii.

Seamănă oare situaţia din ziua de azi cu cea de acum 2.000 de ani? Oarecum. În sensul că Europa, fiind preocupată
doar de propria‑i bunăstare, nu consideră că mai are şi un suflet de „salvat”; apoi, pradă propriilor utopii şi culpe istorice, e în stare să cedeze principial la orice presiune morală/umanitară sau ameninţare mai zgomotoasă; în fine, ştiind că bogăţia ei „nesecată” îşi are obârşia (şi) în nefericirea altora, promovează o politică duplicitară, jenată, confuză. Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că aşa se vrea croită civilizaţia noastră: în spiritul fairplay‑ului! Suntem „slabi” faţă de alţii poate şi pentru faptul că suntem mai cinstiţi, mai deschişi, mai primitori ca idei noi, ca situaţii de viaţă. Am circulat mai mult ca orice altă civilizaţie a planetei şi suntem mult mai deschişi noutăţii, diversităţii, culorii locale. Aşa e omul european, nu‑l mai poţi schimba. Îl poţi însă mai uşor păcăli…

Nu de păcăleală e însă vorba în cazul „sirienilor”, al refugiaţilor alungaţi de război, nesiguranţă şi sărăcie. Este vorba despre religia acestor oameni, despre credinţa lor. Şi, implicit, despre convingerile lor. Convingeri care le interzic amestecul – a se citi: integrarea! – cu alţii, care îi fac refractari la un anume mod de viaţă, la un anume set de valori. Mai mult, aceşti musulmani vor dori, cu sinceritate, să convertească lumea nouă (şi slăbănogită spiritual) în care pătrund. Iar ei sunt mult mai determinaţi ca noi să o facă! Sunt tineri, entuziaşti, puşi de fapte mari, iar terenul e moale, e permisiv. Aşadar?

Noi, ca români, avem experienţa istorică a „amestecului” cu islamul turcilor, timp de jumătate de mileniu. Ce a rezultat bun în urma acestui contact între civilizaţii şi culturi? În afară de cele şase trupuri descăpăţânate de martiri Brâncoveni aruncate în apele albastre şi indiferente ale Bosforului, nimic important sau ziditor. Turlele bisericilor nu trebuiau să fie mai înalte ca cele ale geamiilor, clopotele nu se trăgeau decât în caz de pericol, violurile, prădăciunile şi alte stricăciuni erau la ordinea zilei. Turcul, căpos şi îndărătnic ca apucături, ceda numai la peşcheş. A fost bine aşa? Ne‑am integrat unii cu alţii? Am trăit fericiţi? Nu, categoric nu. Suntem ca uleiul şi apa: oricât le‑ai pune împreună, tot nu se amestecă. Iar dacă istoria a arătat aşa veacuri întregi, ce s‑a schimbat oare acum în aşa fel încât să putem crede, alături de ceilalţi europeni, că putem trăi împreună cu musulmanii bine mersi, în pace şi armonie? Îmi trebuie doar un argument, un singur argument să mă las convins. Mă tem însă că acest argument chiar nu există. Şi atunci? De ce să creditez doar institutele germane de statistică, cele care indică faptul că demografic cea mai puternică ţară a Europei este în declin, acest fapt generând o mare problemă a forţei de muncă, dar şi a sistemului de pensii şi protecţie socială care trebuie alimentat? De ajuns că România însăşi are această problemă; haideţi s‑o rezolvăm atunci… româneşte. Adică să ne punem pe făcut copii, nu să „importăm” de la alţii!

Oricum ar fi purtată discuţia, o bombă cu ceas deja ticăie sub fundamentul celei mai generoase şi emoţionante (prin utopie) construcţii politice, sociale şi culturale care e acum Europa, cu toate slăbiciunile ei. Şi bomba asta nu ştiu dacă este demografică, culturală, religioasă sau dacă este TNT, pur şi simplu.

Răzvan BUCUROIU