Revista:

Călugări români în Pustiul Hozevei

Untitled1

Pentru toţi românii, Hozeva însemnă a doua casă a Sfântului Ioan Iacob, sau, altfel spus, locul în care s‑a desăvârşit în rugăciune. Rareori se întâmplă însă ca, pe urmele sfântului, pelerinii să ajungă la chilia nevoinţelor sale. Şi pentru că un singur călugăr român se mai nevoieşte în acele locuri în fiecare an, timp de câteva luni, în nemărginita sa dragoste pentru semeni, şi‑a adus ucenicii aici, în Pustiul Hozevei, pentru a le dărui bucuriile duhovniceşti ale locului. Părintele Varsanufie s‑a rugat cu monahii din mânăstirile oltene în toate chiliile şi peşterile pustiei, acolo unde s‑a nevoit sfântul nostru român. Acest „dar din dar” este dovada vie a dragostei duhovniceşti, desăvârşite în rugăciune.

Pelerin în „Valea umbrei morţii”

Pelerini din întreaga lume străbat Israelul din dorinţa de a păşi pe urmele Mântuitorului Hristos, iar locurile pustniceşti ale Ţării Sfinte au un farmec şi o trăire aparte. Nimic în lume nu se poate compara cu Pustiul din Carantania, unde Mântuitorul s‑a rugat pentru noi, pentru întreaga omenire, acolo unde Acesta a fost ispitit, unde l‑a biruit pe diavol. Cu siguranţă, acesta este locul cel mai sfânt al pustiei de pe acest pământ. Nu există om care ajunge acolo să nu simtă fiorii temători, dar bineplăcuţi ai vieţii pustniceşti. Acestui binecuvântat altar al nevoinţei pustniceşti i se alătură în mod firesc toate locurile sfinţite prin rugăciune, prin sudorile sihaştrilor, prin nevoinţele lor. În Ţara Sfântă sunt multe astfel de locuri binecuvântate, ale neîncetatei rugăciuni, dar cel mai căutat loc al rugăciunii pustniceşti este chilia Sfântului Ioan Iacob Românul.

Valea Hozevei este o lume cu totul aparte. De la beduinii care ţi se alătură instantaneu, până la povârnişurile calcinate de arşiţa soarelui, totul te învăluie într‑un adevărat mister, fiecare pas născând o imensitate de semne de întrebare. Vremelnic trecător prin locurile acelea toride, nu ai cum să nu te pierzi în păienjenişul de gânduri care se urzesc în faţa impresionantei văi Wadi Qelt, care în traducere înseamnă „Valea umbrei morţii”. Văzută de sus, este tulburătoare şi încântătoare în acelaşi timp, dar dacă te încumeţi să o străbaţi, abia atunci ţi se dezvăluie cu adevărata sa faţă.

Fiecare pas poartă pecetea Rugăciunii inimii

Câţiva monahi români, călăuziţi de ieroschimonahul Varsanufie de la Mânăstirea Pătrunsa, au trecut dincolo de hotarul Mânăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, urcând şi coborând printre stâncile deloc prietenoase. Numai cine însetează cu adevărat de rugăciune pustnicească se încumetă să străbată aceste locuri, în care duhul sfinţilor care s‑au nevoit în pustie se simte la tot pasul.

Privind de jos în sus, ai impresia că din găvanele acelea de pe pereţii stâncilor, priviri uriaşe ale sihaştrilor care s‑au nevoit aici cuprind tot ţinutul Hozevei. Înaintând prin strâmtoarea Wadi Qelt, pe când crezi că drumul s‑a netezit, la numai câţiva paşi te trezeşti din nou printre blocuri de piatră, apărute ca din senin printre stâncile pârjolite de un soare atât de arzător cum numai aici întâlneşti. Cât despre pârâul Hozeva (Cherit), te aştepţi să vezi o vale prin care curge un pârâu, dar totul este un firicel de apă şi atât, iar acela cu greu îşi face loc printre stânci. Nimeni nu‑şi poate explica de unde îşi trage seva verdeaţa care din când în când ţâşneşte din pereţii stâncoşi. Tot ceea ce se înfăţişează ochiului în valea aceasta fierbinte îţi taie răsuflarea.

Vieţuirea în pustie este vieţuirea faţă în faţă cu Dumnezeu

A te încumeta la un astfel de drum, mai ales având o călăuză precum părintele Varsanufie, înseamnă ca fiecare pas, fiecare clipă, fiecare respiraţie să poarte pecetea Rugăciunii inimii. Nimeni nu vorbeşte cu nimeni, nimeni nu se vaită de sete, de foame, de cald… totul este rânduit într‑o inexplicabilă taină. Cum să nu simţi mângâierea sfinţilor şi binecuvântarea care se cerne din ceruri peste întreaga vale a Hozevei?!

Şi‑apoi, aşa cum spune părintele Varsanufie: „Pentru pustnic fiecare respiraţie este foarte importantă, fiecare gând este cercetat, fiecare clipă a vieţii lui trebuie să devină o slavoslovie, un cânt pe care îl aduce la Dumnezeu. Oarecare diferenţe între nevoitori ai pustiei din munţi şi sihaştrii care se nevoiesc în astfel de pustiuri ale Ţării Sfinte ar exista, dar exact în aceeaşi manieră în care acestea pot exista şi de la un sihastru la altul, având în vedere rânduiala de rugăciune a fiecăruia, raportată la programul şi condiţiile de vieţuire ale fiecăruia. Cea mai înaltă treaptă de vieţuire pustnicească, pe care sihaştri nevoitori ai pustiei o urmează, este vieţuirea faţă în faţă cu Dumnezeu: singur, în faţa lui Dumnezeu, având aşternut pământul reavăn şi acoperiş bolta cerească, aşa cum suntem noi acum”.

Sihaştrii au trăit dintotdeauna într‑o nemărturisită taină

Privind pe fiecare în parte, îţi dai seama că fiecare are o aşteptare de la acest drum, chiar dacă pentru tot grupul punctul culminant al drumului prin această pustie este chilia în care s‑a nevoit în post aspru şi rugăciune sfântul nostru român, Ioan Iacob Noul Hozevit. Dar până să ajungem la chilia sfântului, multe alte locuri de taină mai sunt de văzut. În fiecare an, părintele Varsanufie îşi are nevoinţa lui, neştiută de nimeni, aici, în pustia Hozevei, iar după luni de zile se întoarce mai îmbunătăţit şi mai încărcat de sfinţenia acestor locuri binecuvântate. Toate aceste grote, mai mici sau mai mari, sunt prin simpla lor existenţă locuri de taină, pentru că de‑a lungul vremii aici s‑au stins în rugăciune tainici nevoitori ai vieţii pustniceşti.

Înaintând mai mult şi mai mult spre inima pustiei, îţi dai seama că locul este împânzit de peşteri: „Fiecare dintre aceste peşteri este un lăcaş de nevoinţă, cum numai cine ajunge acolo cunoaşte. Sihaştrii au trăit dintotdeauna într‑o nemărturisită taină. De‑a lungul întregii văi a Hozevei se mai păstrează şi astăzi câteva bisericuţe, acolo unde duminica şi la sărbători aceşti trăitori ai pustiei coborau la Sfânta Liturghie, spre a se împărtăşi cu Sfintele Taine, dar niciodată nu zăboveau mai mult. Pentru a nu pierde ritmul rugăciunii neîncetate, imediat după slujbă urcau înapoi la chilie. De‑a lungul vremii, în aceste locuri pustii s‑au nevoit călugări veniţi de pretutindeni, pentru ca mai târziu să fie găsite oseminte «galbene şi frumoase», cu mireasmă de sfinte moaşte. Dumnezeu a îngăduit ca şi la Mânăstirea Pătrunsa să ajungă sfinte moaşte ale unor sfinţi necunoscuţi din Pustiul Hozevei, moaşte care au fost găsite în altarul unei bisericuţe din imediata apropiere a peşterii Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, la care, cel mai probabil, acesta se împărtăşea cu Sfintele Taine”.

Monahi români pe urmele Sfântului Ioan Iacob

Fiecare clipă petrecută în pustie devine clepsidră a unui timp ireal şi fiecare călugăr pare decupat dintr‑o carte cu pelerini ai pustiului, rămaşi acolo din îndepărtate vremi. Monahi români în pustiul Hozevei, călugări şi maici, de la mânăstiri din Oltenia, cu toţii pe urmele sfântului nostru român… O lume a pustiei pe întinderea de piatră încinsă de arşiţa zilei.

UntitledÎntr‑o astfel de atmosferă toridă, îmi dau seama că duhul pustiei nu cunoaşte oprelişti, aşa cum nu cunoaşte graniţe. Întreaga vale a Hozevei a înflorit „ca şi crinul” în ziua în care nevoitorii aceştia români s‑au trudit să ajungă în locul desăvârşirii pustniceşti a Sfântului Ioan Iacob Hozevitul. Nici susurul firav al pârâului Hozeva nu se mai aude, nici pietrele de sub bocancii monahilor, nici o adiere de vânt, nimic. Tăcere. Tăcere. Tăcere. Un ecou fără glas, dar cu valenţe pustniceşti, doar pentru trăitorii care ajung pe urmele sfinţilor… şi nici aceia toţi. Fiecare îşi poartă crucea, îşi poartă metania, îşi poartă rugăciunea şi starea de veghe, aşa cum i‑a hărăzit Dumnezeu.

Mă uit la ei, cu drag, dar şi cu nedumerire. Oare câţi dintre cei de faţă au strigat la Dumnezeu că îşi doresc să ajungă aici, şi câţi au fost chemaţi, iar ei au venit ca nişte mieluşei ai lui Hristos? Câtă dragoste trebuie să porţi în suflet şi ce lucruri bineplăcute lui Dumnezeu trebuie să faci pentru a te învrednici să păşeşti în astfel de locuri?! Mă trec fiori de necunoscută bucurie, gândind că ecoul care se aude în arşiţa zilei este doar un răspuns la netălmăcite gânduri ale rugăciunilor care au înflorit de la hotarul dimineţii până la oblonul de veghe al nopţii.

Chilia nevoinţelor sfântului nostru român

Despre chilia în care s‑a nevoit Sfântul Ioan Iacob Românul se cunosc foarte puţine lucruri şi asta pentru că Dumnezeu a rânduit ca locul acela sfânt să rămână unul de taină. Chilia nevoinţei sfântului este o chilie asemenea unui cuib de vulturi, unde accesul este cumplit de greu, dar este un loc unic, extrem de favorabil rugăciunii şi nevoinţei pustniceşti a sihastrului autentic, a nevoitorului ascet care vrea să se lepede de toate şi să‑L urmeze pe Dumnezeu. Chilia este de fapt o peşteră, dispusă pe două nivele, un loc extrem de greu de explorat pentru cei neexperimentaţi, dar în care se poate ajunge cu ajutorul unei funii.

Imaginaţi‑vă un bloc de 15 etaje, cam asta este înălţimea la care se află grota sfinţeniei acestui sfânt român, acolo unde a plămădit în vas ales dorul după Dumnezeu, alegând acest mod de nevoinţă în Pustiul Hozevei. Părintele Varsanufie, care cunoaşte toate modalităţile de explorare a peşterilor şi chiliilor pustniceşti de pe Valea Hozevei, i‑a ajutat pe părinţii care au dorit să păşească în lumea neştiută a rugătorilor desăvârşiţi să poată urca în câteva dintre chiliile dragi sufletului său.

Avem nevoie de rugăciuni, să ne ridice din căderile noastre

După o rugăciune de mulţumire pentru toate bucuriile dăruite de Valea Hozevei, călugării români au dat slavă lui Dumnezeu pentru toate aceste daruri alese ale pustiei pe care ei înşişi le vor dărui semenilor. Este minunat să aflăm că monahii români se închină cu evlavie la racla cu sfintele moaşte ale Sfântului Ioan Iacob Românul, dar în acelaşi timp se nevoiesc şi pe calea atât de puţin cunoscută a vieţii pustniceşti a sfântului nostru român, care ne veghează din îndepărtata Ţară Sfântă. Sihaştri sunt acolo şi acolo trebuie să rămână, pentru că altfel rostul lor se pierde, iar viaţa noastră a tuturor are nevoie de rugăciuni, să ne ridice din căderile noastre.

Trăirile de la Hozeva te înalţă şi te luminează pe dinăuntru

Părintele Varsanufie, care a ajuns cel mai aproape de duhul sfântului nostru român, spune: „Trăirea în peştera Sfântului Ioan Iacob Hozevitul este dincolo de orice taină. Duhul Sfântului Ioan Iacob este un duh care nu se separă de sufletele alese, care permanent poartă dorul după Dumnezeu. Trăirile de la Hozeva te înalţă şi te luminează pe dinăuntru. Şi nu vorbim aici de faptul că voia lui Dumnezeu a fost ca eu să ajung să mă nevoiesc în locul de rugăciune al sfântului, vorbim de toţi aceia care au avut bucuria de a păşi pe pământul din Pustiul Hozevei şi al căror suflet cu siguranţă a fost sensibilizat de bucuria întâlnirii cu duhul sfântului atât de drag nouă. De aceea Dumnezeu a rânduit ca toţi aceşti fraţi ai noştri întru Hristos să poată păşi astăzi în locuri în care poate niciodată n‑au visat să ajungă. Dacă acest lucru s‑a împlinit, a fost fără îndoială doar voia Domnului”.

Mariana BORLOVEANU